Ana Crismán: Inovatoarea Harpei Flamenco

Ana Crismán (Jerez de la Frontera, 42 de ani) a fost însoțită de muzică încă de mică: pianul i-a fost partener în timpul celor 10 ani obligatorii de Conservator, pe care i-a finalizat fiind încă foarte tânără. Ulterior, a decis să își completeze formarea cu o licență în Istorie și Științe Muzicale, ceea ce i-a permis să devină profesoară la doar 21 de ani. S-a dedicat predării o perioadă considerabilă de timp, fără să își imagineze schimbarea vitală pe care muzica însăși avea să i-o rezerve.

Foarte conștientă de viață și de ceea ce facem sau nu facem în ea, Crisman povestește într-o conversație cu Джерело новини cum, într-o vară, în timpul unei călătorii prin Irlanda, a ascultat pe stâncile Moher un muzician stradal care cânta la harpă celtică. S-a simțit vrăjită de acel sunet: “M-am predat frumuseții sale și, în același timp, am avut o presimțire: am simțit că ceea ce ascultam era flamenco”. O apreciere deloc banală pentru o femeie care, prin naștere, nu era deloc străină de acest gen.

Probabil, nu și-a imaginat că acea intuiție, unită cu o vrajă care avea să se transforme în îndrăgostire – “te poți îndrăgosti de o entitate non-umană”, afirmă – avea să-i schimbe viața. În acel moment, Crismán, care nu mai cântase la pian de 20 de ani, a decis să se dedice în întregime harpei, dar nu oricărei harpe, ci harpei flamence, un instrument care, paradoxal, nu exista. Conștientă de acest lucru, cu aceeași determinare pe care o afișează în tot ceea ce povestește, s-a implicat în ceva ce încă nu consideră finalizat: crearea a ceea ce nu exista și, în plus, obținerea sunetului flamenco pentru instrumentul său.

Arpista, transformată acum în „arpaora”, etalează o vastă cunoaștere a varietății de harpe existente și povestește cum a căutat sonorități printre ele, pentru că “nu toate se potriveau cu sunetul flamenco”: de la harpa llanera din Columbia i-au plăcut sunetele grave, iar de la cea celtică mai mult cele medii și înalte, așa că, într-o altă hotărâre, și mereu în căutarea acelui sunet, a decis să își construiască propria harpă. Acum este la a treia și încă nu este mulțumită: “Muzica nu se termină, nicio lucrare nu trebuie considerată terminată”. Instrumentul său actual, din lemn de fag și pin molid acoperit cu nuc, are 35 de coarde și, pe lângă sunet, se adaptează la cerințele de greutate de care are nevoie pentru călătorii.

Învățarea a constituit un capitol aparte. A vrut să studieze, să învețe, dar toate ușile i s-au închis: “Îmi spuneau că sunt prea bătrână”. Nu i-a rămas altceva decât să o facă singură. Experiența sa ca autodidact, declară ea, “a fost intensă și transformatoare”. Îi lipseau orele și viața ei s-a transformat într-o căutare obsesivă de timp pentru a cânta. “Tot restul era pentru mai târziu”. Și a venit decizia cea mai importantă: să renunțe la postul de funcționar public pentru a putea cânta “aproximativ 14 sau 16 ore pe zi”. A fost în 2018. “În acel moment nu aveam niciun concert”, își amintește ea.

Din fericire, unicitatea sa – este prima harpă din istorie care se aventurează în sunetele „jondos” – și magia sunetului său i-au deschis uși. În 2019 și-a prezentat deja la New York primul proiect, urmat de apariții la festivaluri naționale – Bienala de la Sevilla, Suma Flamenca de Madrid, Festivalul de la Jerez – și internaționale: Flamenco Festival de Los Angeles, Harp on Wight în Anglia sau Lo Andalou de Avignon (Franța).

Apărarea pe care o face Crismán instrumentului său este frontală. Subliniază atât expresivitatea, cât și profunzimea și sonoritatea, pe care o apără spunând că este foarte flamenco: “Este un sunet foarte magic, care te duce într-un loc în care nu ai mai fost niciodată”. Insistă asupra versatilității și capacității sale de a încorpora codurile discursului „jondo” și tiparele sale ritmice, melodice și armonice. “Harpa este mult anterioară chitarei, ca stră-străbunica ei, ca să spunem așa, dar împărtășesc aceeași ancestralitate. Este un sunet care se află în memoria colectivă”.

Pe primul său disc, Arpaora, prezentat în timpul celui de-al 29-lea Festival de la Jerez, care s-a încheiat sâmbăta trecută, Crismán a colaborat cu cântăreții Vicente Soto, Sordera, José Valencia și Tomasa Guerrero, La Macanita, pe care îi acompaniază delicat, așa cum s-a întâmplat și la concertul de prezentare. Ea recunoaște că acel cântec, cel din țara ei, pe care îl consideră coloana sonoră a vieții sale, este ceea ce o emoționează și o inspiră: “Un cântec bun, când ajunge la mine, îmi dă ore de studiu”.

Consolidată în pariul său, pe care îl va prezenta sâmbăta viitoare la Madrid, în cadrul festivalului Ellas Crean, la Centrul Cultural Eduardo Úrculo, Crismán refuză să privească spre viitor și, cu aceeași hotărâre care îi impregnează întregul discurs, asigură că nu are planuri: “Nu le fac și nici nu le am. Viața mi-a dat o întorsătură, nu este așa cum o planificăm”.