Duccio di Buoninsegna

Duccio di Buoninsegna, cunoscut în întreaga lume drept Duccio, era un tip rebel și irascibil. Cronicile vremii sale consemnează toate amenzile și sancțiunile pe care le-a primit pentru neplata datoriilor, pentru refuzul de a arăta loialitate față de autorități, pentru că s-a sustras serviciului militar și chiar pentru practicarea vrăjitoriei. Duccio a fost, de asemenea, figura cheie a picturii din orașul italian Siena în secolul al XIII-lea și unul dintre primii artiști care au eliberat personajele din operele sale de tiparul rigid bizantin care domina până atunci producția artistică, pentru a începe să redea sentimente umane și gesturi cotidiene.

Expoziția «Siena: The Rise of Painting. 1300-1350» (Siena: Trezirea picturii. 1300-1350), pe care National Gallery din Londra a inclus-o ca unul dintre evenimentele principale pentru a-și sărbători bicentenarul, redescoperă importanța fundamentală a artiștilor din acest oraș, îmbogățit de activitatea sa bancară și de localizarea sa strategică pe Via Francigena (ruta europeană de la nord la sud care ducea la Roma), pentru a stabili bazele Renașterii ulterioare. Expoziția a fost deja la Met din New York de la sfârșitul lunii octombrie a anului trecut până la sfârșitul lunii ianuarie 2025.

«În mod normal, ne ia între doi și trei ani pentru a pregăti orice expoziție importantă la National Gallery. La aceasta am lucrat între opt și zece ani», a explicat Gabriele Finaldi, directorul pinacotecii naționale britanice, însoțit de primarul Sienei, Nicoletta Fabio.

«Îngerul Gabriel» și «Fecioara Maria a Bunei Vestiri», de pictorul Simone Martini, expuse la National Gallery din Londra ca parte a expoziției dedicate trezirii picturii în Siena în secolul al XIV-lea. TOLGA AKMEN (EFE)

Expoziția, care reunește peste o sută de lucrări împrumutate de la muzee din întreaga lume, s-a deschis publicului sâmbăta trecută și va rămâne până pe 22 iunie. Se concentrează în jurul a patru artiști fundamentali pentru a înțelege acest moment cheie din istoria orașului și a artei universale: Duccio, Simone Martini și frații Pietro și Ambrogio Lorenzetti. Opera celor patru introduce sentimente, expresivitate și emoții umane. Adaugă peisaj, context, arhitectură și scene cotidiene la relatările biblice, rupe cu formalitatea artei religioase și începe să arate o schiță de tridimensionalitate.

Cu aceste caracteristici, este foarte complicat să transmiți observatorului de astăzi uimirea și stupoarea pe care opera acestor autori le-a provocat contemporanilor lor, dar acesta este efortul necesar care trebuie realizat pentru a înțelege magnitudinea a tot ceea ce a produs Siena în jumătate de secol.

«În măsura posibilului, trebuie să încerci să faci ca și cum nu ai fi văzut tot ce ai văzut până acum. Deși știu deja că acest lucru este imposibil», afirmă Laura Llewellyn, una dintre conservatoarele de la National Gallery, specialistă în pictura italiană anterioară secolului al XV-lea, care a participat la pregătirea expoziției. «Trăim într-o lume postfigurativă, în care fotografia face parte din viața noastră. Dar în acel moment, în contextul original al acestor picturi, totul se învârtea în jurul imaginii, cum să creezi o imagine», explică ea. «Pictorii din Siena nu aveau instrumentele de care dispun cei de astăzi: șapte secole de exemple de urmat, de artiști cărora să le răspundă, de tradiții pe care să continue să construiască», adaugă Llewellyin pentru a sublinia ideea că totul era teritoriu neexplorat și inovație artistică.

Ieșirea bruscă a «Maestà»

Relatările păstrate din epocă spun cum mulțimea s-a adunat la porțile atelierului lui Duccio, pe Via Stalloreggi, când a început să se răspândească prin oraș zvonul despre miracolul pe care îl crease maestrul. Era în iunie 1311. Guvernul celor Nouă, magistratura care conducea Republica Siena, i-a însoțit în procesiune pe religioșii care au purtat până la catedrala orașului Maestà (Maiestatea), un altar de aproximativ doi pe patru metri, cu fundaluri aurii, o mulțime de scene pictate cu profuziune de țesături și detalii arhitecturale. O lucrare portabilă care semăna în design cu fațada însăși a bisericii, cu pinacolele sale gotice.

Imaginea clasică a artei creștine medievale, Fecioara Maria încoronată cu Pruncul Iisus, transformată în ceva nou și revoluționar. «Există momente în istorie în care apare o inovație efervescentă, unde totul pare să se accelereze. Acesta din Siena a fost unul dintre acele momente», notează Llewellyn.

Zece sfinți, 20 de îngeri și 10 apostoli înconjurau imaginea. Picturi în tempera pe lemn. Aproape patruzeci de panouri pentru a descrie viața și moartea Fecioarei Maria, cu care Siena a avut întotdeauna o relație specială — protectoare împotriva dușmanilor săi, florentinii — și predela, la bază, cu panouri care relatează viața lui Hristos.

În 1506, Maestà a părăsit altarul principal al catedralei. În 1771, lucrarea, care avea picturi pe ambele fețe, a fost secționată, mai bine zis laminată, pentru a-și împărți imaginile în două altare. Reversul altarului era format din 50 de panouri cu minunile, învățăturile și Patimile lui Hristos.

Marea operă a lui Duccio poate fi imaginată doar. Majoritatea scenelor sale, fragmentate, sunt răspândite în galerii din întreaga lume. Cele incluse în expoziție prezintă o tehnică rafinată și o stăpânire narativă excepțională.

«Sunt opere care încep să încerce să facă scenele biblice să pară reale, tangibile și prezente. În acest sens, toate aceste picturi reprezintă o schimbare în practicile devoționale, impulsionată de ordine mendicante precum franciscanii și dominicanii. Franciscanii au un mare interes în a încuraja credincioșii să înțeleagă umanitatea lui Hristos și apropierea de viețile noastre a personajelor sacre», explică Imogen Tedbury, un alt curator al expoziției.

Copii care îndepărtează sau se joacă cu vălul mamei; chipul iubitor și trist al Fecioarei, care știe deja care este viitorul Pruncului Iisus; sfinți cu chipuri umane și îndurerate; scene de o apropiere uimitoare, precum Găsirea lui Iisus, de Simone Martini, în care Iosif îl arată pe Iisus mamei sale, îngrijorată de el când se rătăcește în templu pentru a vorbi cu doctorii. Un adolescent cu brațele încrucișate acceptă sfidător mustrarea.

«Duccio este foarte interesat să exprime relația dintre mamă și fiu, precum și dragostea ei și suferința ei viitoare. El încearcă să încapsuleze toate aceste emoții într-o singură imagine», sintetizează Tedbury. «Simone caută expresivitatea fiecăruia dintre personaje».

Alături de frații Lorenzetti, Pietro și Ambrogio, care au construit un spațiu arhitectural și metafizic pentru scenele biblice, toți acești artiști au promovat pentru posteritate un oraș eclipsat timp de secole de splendoarea Florenței lui Medici și pe care National Gallery îl revendică acum cu dreptate.