„Stai liniștit, că o să ajungi”, îi repeta Toni Puig în fiecare zi ca să-i calmeze nerăbdarea, până când într-o zi i-a spus: „Ai ajuns deja”.

S-a întâmplat la Paris, în august anul trecut, la Jocurile Olimpice. Quique Llopis, atletul din Bellreguard (Valencia) s-a calificat în finala de 110 m garduri. Este punctul culminant al unei veri în care și-a îmbunătățit recordul personal până la 13,09 s, al doilea cel mai bun rezultat spaniol din istorie, la cinci sutimi – cinci lumi într-o specialitate în care fiecare sutime este o lume, un an de muncă – față de recordul național al lui Orlando Ortega. S-a clasat al patrulea în finală. Frustrare timp de câteva zile. Procesul de doliu până la asimilare. „Am plecat în vacanță, m-am deconectat și atunci am început să asimilez totul. În primul moment nu am știut să accept că sunt al patrulea, nici nu am știut cum să reacționez, dar apoi consider că este un succes, fără îndoială. Cu al zecelea cel mai bun timp, să fii al patrulea, la 23 de ani… Nu puteam să-mi cer mai mult. N-aș fi fost corect cu mine însumi”, explică el în ajunul Campionatelor Europene în sală, unde distanța se reduce la 60 m. „În plus, am fost al patrulea la un pas mare de medalii. Au alergat cu puțin peste o zecime de secundă mai repede decât mine (un metru), ceea ce este o cantitate notabilă de timp. Nu că aș fi fost la două sutimi…” Al patrulea la Olimpiadă și, într-un fel, un model pentru disciplină în Spania, unde gardurile înfloresc.

„Nu sunt deloc șeful”, spune el, mereu serios, la campionatul Spaniei, în timp ce îl vede apropiindu-se pe Abel Jordán, tânărul (21 de ani) care vine zburând și îi cere: „Îmi semnezi numărul de concurs, te rog”, și îl schimbă cu al său. „Vin tineri din spate și vin foarte puternic, rivali extraordinari. Această rivalitate este foarte pozitivă. Cu cât e mai multă rivalitate, cu atât te străduiești mai mult. Să știi că ai un nivel atât de ridicat în țară este un plus pentru a munci mai mult”. Și, de cealaltă parte a barierei, Abel Jordán, al doilea, atât de rapid încât a alergat în 7,53 s, în ciuda faptului că s-a poticnit de garduri, spune același lucru cu alte cuvinte. „Sunt super mulțumit de nivelul pe care îl are Spania la garduri, pentru că nu numai că este foarte bun, dar mă face să fiu mai bun pentru că trebuie să bat oamenii. Nu sunt cel mai bun și trebuie să mă îmbunătățesc”, spune Jordán, născut în Vigo din părinți cubanezi, nepoți ai unor exilați canarieni pe insulă, dar madrilen de suflet, un sprinter care a învățat să sară garduri la Universitatea de Stat din California, în Fullerton, unde preda Dominique Arnold, un atlet de 12,90 s. „Dominique a fost până anul trecut, dar tot ce m-a învățat continui să aplic și îi sunt foarte recunoscător. Am învățat foarte multe cu el. Și el mi-a spus, de anul acesta ai învățat atât de multe încât vei putea să te înveți singur să sari garduri și, încetul cu încetul, învăț să-mi gestionez propriile curse, să știu ce fac bine, ce fac rău”.

În acea zi, la Gallur, Asier Martínez, 25 de ani, nici nu zâmbește, nici nu vorbește. În semifinalele Naționalelor, a fost dezechilibrat de viteza lui Jordán și gardurile s-au îngrămădit. Dărâmă și rămâne în urmă. Un moment negativ în plus în doi ani de naufragiu mental pentru primul gardist spaniol care a sărit din umbra mare a lui Orlando Ortega. Navarezul a făcut-o la Jocurile de la Tokyo, clasându-se al șaselea în finală, al patrulea la Europene și Mondiale în sală și la Campionatele Mondiale de la Eugene 2022 (bronz). Cu aurul la Campionatele Europene de la Munchen în aer liber (13,14 s, cel mai bun timp al său), unde o miime de secundă a fost aur, a atins cerul, care s-a prăbușit pe capul său în iarna următoare. Probleme din afara pistei și o accidentare i-au trunchiat sezonul, iar în 2024, o plecare nulă în semifinalele Campionatelor Mondiale în sală l-au terminat. La patru zile după Naționale, la mitingul de la Madrid, aceeași pistă de la Gallur pe care, uluit, a alergat alături de Llopis și Grant Holloway, zeul de 60 m, care a doborât recordul mondial (7,29 s) în 2021, Asier Martínez este altul și, în sfârșit, zâmbește antrenorul său, François Beoringyan, în ultima vreme meditabund. Planetele se aliniază pe cer și în capul său. Aleargă ca nu mai alergase de un an. 7,53 s. Este în formă. Se întoarce.

Toți trei erau copii când Orlando Ortega a venit din Cuba, deja vedetă mondială, și a agitat lumea gardurilor. Toți trei, valencianul solid, navarezul care se întoarce și madrilenul zburător, îl fac să uite pe vicecampionul olimpic de la Rio, își domină seriile și se califică pentru semifinalele de vineri (14.05), un salt înainte de prânz spre finala nocturnă (21.53) de nivel foarte înalt, în care vor trebui deja să se confrunte cu ceilalți favoriți, francezii Belocian și Kwaou, polonezul Szymanskiy și elvețianul Joseph.

Toți sportivii asimilează maxima „uneori câștigi și alteori înveți”, iar Alberto Contador ironizează și subliniază că lucrul rău este să-ți petreci viața învățând, fără să ajungi vreodată să știi nimic, dar Llopis o aplică cu înțelepciune periplului său sportiv. „Cu Toni, antrenorul meu, am știut întotdeauna unde suntem, nu am avut niciodată acea grabă de a ajunge repede într-un loc”, spune Llopis. „Prima mea mare finală au fost Campionatele Europene de la Munchen și acolo am păcătuit pentru că, hei, în semifinală m-am simțit foarte bine și știam că sunt pregătit să lupt pentru bronz și dorința de a alerga mai repede decât puteam, ei bine, m-a costat. Un lucru pe care îl învăț mereu este că atunci când totul merge bine este greu să înveți, pentru că te crezi grozav, dar când lucrurile merg prost sau ceva nu merge bine înveți foarte mult. Întotdeauna am spus că am învățat foarte mult din căderea din finala de la Istanbul sau din acea atingere cu primul gard de la Munchen… Știm să rectificăm”.

Toni Puig spune că a ajuns deja, dar Llopis nu este încă acolo unde crede că îl pot duce picioarele, unde a ajuns cu eleganță și suficientă atletul pe care ar vrea să-l fie, cubanezul Dayton Robles. Nu vorbește despre recordul Spaniei la 60 m garduri, pe care îl împarte cu Ortega în 7,48 s – „60 m nu sunt distanța mea”, spune el, „întotdeauna am considerat-o ca pe o pregătire și pentru a mă bucura de competiții, pentru a concura mult și bine, pentru a intra în dinamică pentru aer liber” – nici măcar despre 13,04 s la 110 m. Vorbește despre bariera de 13 s, cea pe care o au toți gardiștii în cap. „În aer liber vreau să lupt pentru tot, atât pentru medalii la campionate mari sau pentru finale, cât și pentru recorduri. Niciun spaniol nu a coborât sub 13 s, dar cred că o am în picioare. Nu acum, poate, dar poate vara aceasta, da. Este foarte greu, trebuie să iasă totul foarte bine, dar dacă avem acea parte de noroc și totul merge bine, cred că o putem avea acolo”.