„Café Gijón”, deschisă în 1888 pe Paseo de Recoletos din Madrid, își ia adio. De data aceasta, este pe bune. A fost cumpărată de Grupul Cappuccino, care, conform propriei publicități, este un lider al restaurantelor și cafenelelor de lux situate în locuri privilegiate, precum Mallorca, Ibiza, Marbella și Gstaad. Compania „se caracterizează printr-o arhitectură și un design incredibil de unice și prin calitatea și prezentarea impecabilă a bucătăriei sale”.

Asta înseamnă că toate fantomele de la „Café Gijón”, auzind acestea, au fugit, iar deși localul ar putea rămâne la fel, el și-a pierdut sufletul, iar acesta este modul de a dispărea pentru totdeauna.

Niciodată nu am fost mai fericit și nu m-am simțit mai bine decât în acele vremuri când navigam pe acea barjă plină de visători care așteptau în zadar ca gloria să urce la bord și să-i încoroneze. Erau acele zile îndepărtate și albastre ale tinereții, când ne simțeam piloții zilei de mâine. Franconismul era deja pe ducă, iar noi ne ardeam orele în acel spațiu, cu cotul pe masă și pumnul sub bărbie, contemplând viitorul care trecea pe lângă fereastră și amintindu-ne de marea cu strigătul pescărușilor pe care o lăsasem în urmă.

Acea adunare, imediat la dreapta cum intrai, era compusă din actori, jurnaliști și magistrați ai Justiției Democratice. În jurul mesei de marmură gri închis, se încrucișau știrile aduse de fiecare — din lumea spectacolelor, din redacțiile ziarelor, de la audieri sau din propria viață — proaspăt scoase din cuptor și împodobite cu bârfe de primă mână.

Lângă tertulia, ațipind cu urechea ciulită, dormita cârmaciul acelei vechi barje, așezat pe un taburet, cu spatele la dulapul său de tutun și loterie. Alfonso, vânzătorul de chibrituri, în jacheta albastră de mașinist, rupea biletul tinerilor care intrau pentru prima dată în cafenea, căutând ceva de neînțeles, cu toată anxietatea în diafragmă.

Ajuns pe insula lui Ulise, mi-am scos caietul de notițe și, așezat pe rădăcinile unui măslin milenar care îmi servea drept tron, m-am pregătit să scriu. Atunci mi-am amintit că de la masa mea de la prima fereastră a cafenelei Gijón până la toaletă erau 11 pași. Mi-am dat seama că nu fusese nevoie să călătoresc atât de departe. Era suficient să-ți imaginezi că ești Ulise însuși și că întoarcerea de la toaletă la masă era ca o revenire la Itaca, deoarece pe acel scurt drum de 11 pași puteai întâlni toate personajele din Odiseea:

• Nimfa Calypso
• Nausicaa
• Vrăjitoarea Circe
• Polifem
• Telemah

Și, în sfârșit, însăși Penelopa, care aștepta așezată la masa tertuliei, în timp ce pe la spatele tău, pe când zăboveai la toaletă, pețitorii Antinous și Eurymachus încercau să o curteze.

Au fost zile de plenitudine orgiastică și după-amieze lente de plictiseală în fața unei cești de cafea cu chiștoace înecate; sesiuni lungi de tăcere așteptând gloria literară; depresii ascunse, ceața de țigări care îți afuma sufletul. Am știut că „Café Gijón” era și un mod prost de a îmbătrâni și de aceea, cu ani în urmă, am ales să cobor la prima stație. Timpul a estompat chipurile care ne erau cândva familiare. Râsetele de fericire cu prietenii au căpătat de la distanță un sunet pneumatic. Mesele populate de figuri care se înmulțeau în oglinzile de la „Café Gijón” s-au transformat în fum galben. Adio.