Miercuri, 8 martie 2017 după-amiaza, la ieșirea de la muncă, am luat mașina cu gândul să arunc o privire la manifestația feministă de 8M și să mă întorc acasă la timp pentru a trece pe la supermarket. Nu mai fusesem niciodată la aceste mobilizări, care, până atunci, obișnuiau să adune patru, sau 400, de femei, dar tinerele de la ziar ne-au încurajat să mergem împreună, pe fondul unui zvon că se coace ceva mare și nu voiam să pierd asta. Au rămas extrem de scurte. Cu mult înainte de a ajunge la punctul stabilit, a trebuit să las mașina și să mă alătur unui val de fete până la femei în vârstă care strigau «ne vrem vii» ca o singură voce. Se simțea în aer electricitatea marilor evenimente. Un amestec de furie și euforie care învia un mort, până la punctul în care m-am auzit urlând «aici suntem fe-mi-ni-ste-le», în ciuda faptului că nu m-am autodefinit niciodată ca atare. Aveam atunci 50 de ani, aceiași pe care i-am petrecut traversând patriarhatul în interiorul și în afara casei cu lovituri și dragoste de sine, și credeam, ca atâtea contemporane, că asta era suficient. În acea zi, am conștientizat că nu era suficient și că, împreună, eram infinit mai puternice.

Al meu următor 8M, cel din 2018, a fost glorios. A fost anul în care sentința La Manada a stimulat pe toată lumea, de la muncitoarele de toate felurile până la reginele dimineților de la televizor, să-și părăsească slujbele și programele și să iasă în stradă să strige «dacă ne atingeți pe una, ne atingeți pe toate», ocupând primele pagini din întreaga lume. Cel din 2020 s-a născut, însă, viciat de coronavirus și de oportuniștii care ne-au învinuit pentru infectări. De atunci, și, personal, de când am auzit o eminență feministă spunând că Carla Antonelli, femeie în buletin, «este un tip», istoria s-a bifurcat, și întotdeauna am știut de ce parte sunt. Așa că iată-ne din nou, surori, în săptămâna noastră mare. Aceea în care mass-media, oricât de puțin egalitară ar fi, ne lasă să vorbim despre lucrurile noastre, iar movul devine culoarea la modă. <br>Prăpastia salarială rămâne copiii și părinții în grijă, iar violența sexistă continuă să ucidă, dar nu este mai puțin adevărat că unele, cu certurile lor, au servit șuncă bună pe tavă machiștilor: de la prietenii cincizeciști ai președintelui până la puștii de sală. În timp ce afară plouă cu pietre și drepturile câștigate sunt în pericol, când furia și euforia sunt mai necesare, prea multe sunt demotivate și multe altele sunt prea ocupate să dea și să ia carnete de bună feministă. Al nouălea meu opt martie, acesta, este sâmbătă, dă ploaie și este zi de umplut frigiderul. Voi vedea dacă merg în carne și oase, deși sunt cu spiritul. Și nu toată vina este a altora.