În câteva cuvinte
Celebrul fotograf spaniol Alberto García Alix vorbește deschis despre viața sa, inclusiv despre experiența trecută cu drogurile, despre lucrul la sistematizarea vastelor sale arhive din perioada Movida și despre filozofia sa artistică.
Opera lui Alberto García Alix (León, 1956) este incontestabilă la momentul actual. Este cel mai faimos și apreciat fotograf-portretist al generației sale, atât în Spania, cât și în afara ei. Printre distincțiile sale se numără Premiul Național pentru Fotografie din Spania (1999), titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor din Franța (din 2012) și Medalia de Aur pentru Merit în Arte Frumoase, acordată de Ministerul Culturii din Spania (2019). Lucrările sale sunt expuse în muzee prestigioase, precum Centrul de Artă Regina Sofía.
La sfârșitul anului 2024 este așteptată apariția continuării proiectului său "Arhiva Nomadă" (Archivo Nómada), care continuă munca de organizare a miilor de fotografii, în acest caz din perioada 1982-1986, corespunzătoare apogeului și decadenței ulterioare a mișcării culturale "La Movida" din Madrid. Totodată, este în curs de reeditare și rescriere textul conferinței sale "Autoportret: Noi", susținută în 2023.
Întrebat dacă decizia de a privi în urmă și de a face o retrospectivă produce vertij, Alberto García Alix răspunde că nu a fost ideea lui. Inițial a refuzat propunerea de a publica "totul, chiar și fotografiile proaste", deoarece nu înțelegea această abordare. Însă editorul a insistat să se vadă întreaga lucrare. Văzând rezultatul, fotograful a fost foarte mulțumit. El spune că acest proces i-a permis să reviziteze multe fotografii pe care nu le mai ținea minte sau nu le recunoștea. Aproximativ 88% din material a fost inclus, având în vedere că dintr-o fotografie puteau exista patru sau cinci cadre. Ca o carte de arhivă, are și virtutea de a permite vizualizarea străzilor din Madrid din acea epocă, înțelegându-se viața și spiritul vremii prin informația pe care o poartă fotografia.
Reflectând asupra textului "Viața mea cea mai ușoară", unde se întreabă dacă a fost "un om greșit", García Alix spune că trebuie să trăiești cu greșelile. "Nu am cosmetizat niciodată nimic. Nu mi-a fost niciodată jenă să spun adevărul. Am fost dependent de droguri? Da, și nu e nimic mai mult de spus. Nici nu regret. Nici nu mă urăsc. Nici nu mă autoflagelez. Sunt un privilegiat", mărturisește el sincer. Fotograful subliniază că o viață sau o operă tumultuoasă nu este o problemă pentru el. Chiar și în prima sa carte, începând cu fotografiile din 1976, apar seringile, chiar de la început. Și aceasta este o parte importantă a fotografiilor sale. În al doilea volum, ele dispar, dar nu pentru că nu existau, ci pur și simplu nu există fotografii. El învață că fotografiile sunt foarte "turnătoare". Nu poți prevedea ce vor "spune" ani mai târziu, dar a înregistra toate acestea... Primul volum al arhivei surprinde o lume mai intimă, mai stradală. Când a început să facă fotografii, firește, voia să fotografieze pe străzi, constant. Era "safari-ul" său. Îi place mult și acum. Străzile se reînnoiesc mereu, mereu se întâmplă lucruri. Necesită răbdare, multă atenție, rapiditate, mers pe jos, să știi să te poziționezi bine, așa cum fac marii reporteri. Există întotdeauna un fel de dans când mergi cu camera pe stradă.
În legătură cu primul volum al "Arhivei Nomade", Alberto García Alix își amintește de începuturi. Nu avea cunoștințe fotografice, nu cunoștea fotografi, nu era în acel mediu. Cu toate acestea, foarte devreme s-a simțit "puternic", în sensul de a fi proprietarul propriului său priviri. Asta i-a plăcut: să privească. Independența privirii. La început, camera i-a servit să pătrundă și să descopere lumea și, într-un fel, actul fotografic. Primul volum se încheie în momentul în care iese din armată, în 1981, și merge să vadă o expoziție a lui August Sander, apoi alta de fotografie americană. Aceste două expoziții i-au marcat sentimentul fotografic. Cu August Sander, portretul și independența privirii devin evidente, ceva ce nu știa sau intuia, dar care s-a revelat. El menționează influența lui Sander, a fotografilor americani, precum și "Cafe Lehmitz" a lui Anders Petersen, o lucrare pe care o consideră una dintre cele mai bune din istoria fotografiei, pentru personaje, evenimente și empatia fotografului.
Cu toate că avea cunoștințe limitate la început, a învățat rapid să developeze bine filmele și a apărut acel sentiment de "proprietate" a privirii. A fost autodidact. Cu toate acestea, consideră că dacă ai un bun maestru, mergi mai repede. Și un maestru te învață să iubești ceea ce îți dezvăluie. Nu a avut acest noroc, dar a iubit repede cu nebunie fotografia.
Are locul intimul și autobiograficul într-o artă atât de efemeră și rapidă? García Alix răspunde afirmativ. Subiectivul, desigur, are loc. El a repetat întotdeauna că o formă de a fi este o formă de a vedea, și invers. Sub această premisă înțelege el autoratul artistic. Dacă nu ar fi trăit ceea ce a trăit, dacă nu ar fi fost așa, munca sa nu ar fi avut sens. Privirea se educă, și noi o educăm.
Vorbind despre proiectul său recent, "Absența ca stimulent" (La ausencia como estímulo), el se citează: "Ne naștem cu durerea absenței. [...] Pulsăm în ceea ce este pierdut, în ceea ce este uitat, în ceea ce a plecat și în ceea ce nu avem dincolo". El mărturisește că scrie "obligat". Nu stă seara așteptând inspirația, ci întotdeauna din obligație, din imperative externe: pentru că i se cere un text, pentru scenariul unei opere audiovizuale. Din plăcere, nu.
Pana sa este una de comandă. Nu se bucură de scris, îi este greu. "Stai aici, cu calculatorul, și începi să te gândești la absență, să vezi unde îți pui capul... Hostia..." În plus, este și presiunea de a livra lucrarea într-o lună. Proiectul "Absența ca stimulent" a apărut la solicitarea curatoarei Pilar Soler Montes, care i-a comandat o conferință pe o anumită temă. Cuvântul "absență" a rezonat imediat în mintea lui în legătură cu fotografia. Au legătură, și în cazul său, destul de mult. A trebuit să aprofundeze reflecția.
Mai simte pasiune pentru motociclete? Trăiește cu ele. Are una afară, una aici și încă două în atelier. Da, este cu motocicletele toată viața. Cu anii, uneori te gândești că multe lucruri devin de prisos, că una este suficientă. Dar continuă să călătorească. "Când simt lumina, soarele, vântul, chiar și râd", spune el. Nu mai face atâtea fotografii în timpul călătoriilor. Râde pentru că uneori mașinile îl depășesc uitându-se la el și se gândesc: "Naiba, tinerețea e nebună", crezând că sub cască are 18 ani. I s-a întâmplat să-și scoată casca și să vadă uimirea lor. Însă publicul motocicliștilor a îmbătrânit, nu a existat o reînnoire. Nu mai atrage tinerii. Când el era tânăr, visau doar să călărească, la viteza lor. Industria știe că publicul moto a îmbătrânit, nu la fel de mult ca el, dar oricum.
Alberto García Alix arată un Derbi Antorcha pe care l-a avut în adolescență – un cadou de ziua lui. I-au îmbunătățit suspensiile, dar este identic cu cel pe care îl conducea la 15 ani. Cealaltă motocicletă este o bijuterie, un Harley-Davidson XLCR 1000 Cafe Racer. Sunt foarte puține în lume. A avut norocul să cumpere una în februarie 1984. Au fost făcute doar 1200 de bucăți, gândite pentru Europa, pentru publicul rocker, mai ales cel englez, iar când aceștia l-au încercat, au zis: "Ce hardughie!". Ei aveau motociclete mai bune, care frânau mai bine și mergeau mai repede. A fost o motocicletă eșuată, dar mitică. Ani de zile a călătorit prin Spania cu ea. Acum o vede și se gândește: "Cât de nebun eram, cum mergeam pe fiara asta!" Era fericit, lucra pentru a putea merge cu motocicleta, făcea fotografii ca să poată călători două luni.
În ultimii ani, preferința sa pentru portrete a evoluat spre o atenție sporită acordată scenariilor, detaliilor adesea la fel de crude ca și personajele fotografiate. El explică aceasta printr-o mai mare dorință de "dezgolire". La început, privirea era îndreptată din interior ("de aici", arătând spre față) spre exterior. Acest lucru s-a schimbat. Gândindu-se la prezent, pentru el fotografia este un spațiu în care se poate "inventa", indiferent la ce privește.
A se inventa, dar fără a atinge ficțiunea. El recunoaște că nu se pricepe la ficțiune. Fotografia îi cere un dialog cu ceea ce privește. Înainte de a lua camera, el "nu vede". Doar când este în spatele ei este obligat la acest dialog. Acesta este cel care a luat mai multă amploare în înțelegerea sa asupra fotografiei.
Scrierea – publicarea textelor sale în reviste, cataloage, cărți – în ce măsură a completat privirea sa fotografică? În destulă măsură, mai ales când a scris scenariile operelor sale audiovizuale. Este un alt impuls creativ. Îi place mult combinația dintre imagine și cuvânt. "Absența ca stimulent" este a treia sau a patra conferință pe care o susține pe această temă. Precedenta, "Paradisul credincioșilor" (2015), a fost despre ce este cuvântul și ce este imaginea și a mers atât de bine încât a fost înregistrată și editată. I-a plăcut experiența. Cu lucrările sale audiovizuale se întâmplă mereu același lucru: marele efort nu este fotografia sau imaginea, ci actul de a scrie. Să reușești ca scenariul să aibă viață. Consideră de asemenea că se pricepe la ritm, să-l facă circular, hipnotic. Scenariul dictează totul. El începe la fel, cu atacuri de panică. Pentru a realiza opera audiovizuală "De unde nu se întoarce" (De donde no se vuelve, 2008), pentru marea expoziție de la Centrul Regina Sofía, a trebuit să plece din Madrid și să se izoleze pentru a putea scrie, pentru că în Madrid totul îl distrage. Odată ce începe, este mereu cu atacuri de panică, gândindu-se că uneori ar plăti să nu o facă, cu toate presiunile dintr-o dată, obligat să scrie noaptea, etc. Dar în toate lucrările de scriere, există un moment în care încep să prindă contur, se simte "respirația" lor, și este minunat să pui punctul final pentru că trebuie să prezinți lucrarea și nu mai ai timp să suferi.
Această apreciere, revenind la "Arhivele Nomade", te face mai sentimental, mai melancolic? Când vede acele fotografii se gândește: "Naiba, cât de tineri eram!". Își vede prietenii de atunci, înghețați în timpul lor, dar nu îi creează prea multă melancolie. Îl fac mai înțelegător. Găsește multe sentimente în portrete. Repetă, este un privilegiat. Este aici, a creat o operă. Vede oamenii, tovarășii și știe deznodămintele, știe poveștile. Simte un amestec variat de compasiune, dragoste, afecțiune, înțelegere.
