În „Working Girls”, filmul din 1986 regizat de Lizzie Borden

În „Working Girls”, filmul din 1986 regizat de Lizzie Borden — un punct de referință în cinematografia feministă și lesbiană a anilor '70 și '80 —, Molly traversează Manhattanul pe bicicletă pentru a lucra într-un apartament-bordel din zona superioară a orașului. Este o fotografă absolventă de universitate care își câștigă existența prin sex. Filmul se învârte în jurul rutinei ei și a colegelor sale. Este o muncă monotonă și, evident, grea. La sfârșitul filmului, Molly se întoarce acasă cu 800 de dolari în buzunar și zâmbind, din nou pe bicicletă.

Borden povestește că în acei ani era frecvent ca studente ca ea să se angajeze sporadic în diverse munci sexuale.

Borden povestește că în acei ani era frecvent ca studente ca ea să se angajeze sporadic în diverse munci sexuale. Cinematografia ei evita în mod explicit male gaze, dar era, de asemenea, evident că această lume o fascina: printre ultimele sale proiecte se număra un scenariu despre viața unei stripteuze din Los Angeles, scris împreună cu Antonia Crane, autoare și veterană a muncii sexuale, care în anii '90 s-a remarcat ca activistă pentru drepturile muncii în industria sexului.

Cu câteva luni înainte de a ieși pe ușa mare a istoriei Oscarurilor, când „Anora” a câștigat Palme d'Or la ultimul Festival de Film de la Cannes datorită juriului prezidat de Greta Gerwig

Cu câteva luni înainte de a ieși pe ușa mare a istoriei Oscarurilor, când „Anora” a câștigat Palme d'Or la ultimul Festival de Film de la Cannes datorită juriului prezidat de Greta Gerwig, regizorul, scenaristul și editorul său, Sean Baker, și-a concentrat mulțumirile către lucrătoarele sexuale care i-au inspirat cinematografia de ani de zile. Anora, să ne amintim, este numele complet al uneia dintre ele, cunoscută în mediul ei cu diminutivul Ani. Încă din titlu, Baker ne amintește că anti-eroina filmului său este redusă la un diminutiv (Ani) care nici pe departe nu face dreptate femeii curajoase (Anora) din interiorul ei. Acest lucru nu înseamnă că filmul idealizează prostituția. Pur și simplu nu o condamnă, nici nu o consideră un stigmat, ci doar o formă de supraviețuire.

Baker le oferă demnitate femeilor care lucrează în industria sexului, dar asta nu înseamnă că face apologia prostituției.

Baker le oferă demnitate femeilor care lucrează în industria sexului, dar asta nu înseamnă că face apologia prostituției. Este adevărat că nu-l interesează cealaltă parte, cea a clientului, pentru că acolo se află reversul cel mai întunecat, urât și dezagreabil al problemei, iar pe Baker nu-l atrage cel care plătește. Într-o societate în care totul are un preț, stigmatizarea sexului pentru bani dezvăluie doar o morală puritană căreia acest cineast îi ține piept fără dogmatisme.

Diferențele dintre „Pretty Woman” — comedia romantică din anii '90 cu Richard Gere în rolul lui Pygmalion și Julia Roberts în rolul fermecătoarei prostituate — și „Anora” sunt abisale

Diferențele dintre „Pretty Woman” — comedia romantică din anii '90 cu Richard Gere în rolul lui Pygmalion și Julia Roberts în rolul fermecătoarei prostituate — și „Anora” sunt abisale: lecția pe care o primește Anora este că prinții albaștri nu există și, dacă există, mai bine nu-i bagi în seamă. Baker arată foarte clar la sfârșitul filmului daunele suferite de personajul său, durerea ei și incapacitatea de a face față sexului fără masca și codurile meseriei.

Ca și în recent lansatul „Quand Vient l'Automne” al regizorului francez François Ozon, tot despre prostituate, dar deja bunici, nu există nici literalitate, nici supra-explicație, două cancere ale acestui timp care subminează inteligența cititorului sau a spectatorului.

Ca și în recent lansatul „Quand Vient l'Automne” al regizorului francez François Ozon, tot despre prostituate, dar deja bunici, nu există nici literalitate, nici supra-explicație, două cancere ale acestui timp care subminează inteligența cititorului sau a spectatorului.

Cinematografia lui Sean Baker umanizează lumpen-ul cu o sensibilitate neobișnuită.

Cinematografia lui Sean Baker umanizează lumpen-ul cu o sensibilitate neobișnuită. Este inevitabil să ne gândim că trecutul cineastului, care a suferit de o dependență severă de heroină, are mult de-a face cu capacitatea sa de a nu se pune niciodată deasupra a ceea ce narează. Baker respinge sordiditatea gratuită și nu se complace în durere, probabil pentru că o cunoaște bine. Faptul că copiii din „The Florida Project” se distrează și se joacă nu înseamnă idealizarea vacanțelor într-un motel de proastă calitate. Cinematografia lui Baker este profund tristă și, în același timp, plină de speranță, deoarece înfățișează realități foarte marginale fără a cădea în stereotipuri, oferind personajelor sale o identitate proprie atât de puternică încât devin atrăgătoare, fie că este vorba de Halley, mama din „The Florida Project”, Moonee, fiica ei neastâmpărată, sau chiar Anora, care într-un fel este aceeași copilă sălbatică, acum adultă.

În ambele povești, Baker ne amintește că aceste fete marginale sunt flori printre șine și merită o poveste.

În ambele povești, Baker ne amintește că aceste fete marginale sunt flori printre șine și merită o poveste. Suferința lor nu este niciodată explicită sau evidentă, deși știm că fotografiile pe care Moonne i le face mamei sale în baie nu sunt un joc, ci portofoliul deprimant care îi va servi pentru a se prostitua. Referințele la curcubeu sau la visele ei cu prințese Disney nu fac decât să evidențieze condiția de white trash a unei mame și a unei fiice prinse în șanțurile capitalismului american. În „Anora” și în „The Florida Project”, focurile de artificii pe care personajele le văd în depărtare ne amintesc că paradisul Disney, ca și cel din Oz, este doar un miraj îndepărtat.

Într-o altă secvență din „Anora”, o vedem pe Ani (Mikey Madison) scoțându-și caserola cu mâncare în vestiarul localului în care lucrează, în timp ce se plânge de program și de condițiile de muncă.

Într-o altă secvență din „Anora”, o vedem pe Ani (Mikey Madison) scoțându-și caserola cu mâncare în vestiarul localului în care lucrează, în timp ce se plânge de program și de condițiile de muncă. Ideea de muncă, de muncă grea și precară, este prezentă încă de la începutul filmului. Mama lui Moonee se vinde pentru a plăti motelul și a-i oferi fiicei sale ceva asemănător unei vacanțe. Personajul lui Willem Dafoe în „The Florida Project”, ca și cel al rusului Yuri Borisov în „Anora”, sunt martori atenți, capabili să vadă persoanele dincolo de fațada lor de tatuaje și sclipici. Baker nu arată niciodată partea cea mai deprimantă a personajelor sale, nu le umilește și nu cade în clișee vexatorii. În ochii lui, nici Anora, nici micuța Moonee și mama ei nu sunt niște ratate. Chiar și în cele mai rele circumstanțe, ele merg cu capul sus.