În câteva cuvinte
Filmul cult spaniol „Arrebato” al lui Iván Zulueta, lansat în 1980, este încă considerat o operă unică, abordând teme precum adicția la artă și droguri. Pelicula a avut un impact profund asupra celor capabili să-i înțeleagă radicalismul și a devenit un simbol al destinului tragic al regizorului său.
Aproape toate operele cinematografice remarcabile mențin un dialog uman și sensibil, adesea lipsit de manifestări militante, cu un trecut sordid, marcat de decenii de obscurantism. Cea mai îndrăzneață este un gest la fel de radical precum „Arrebato” al lui Iván Zulueta, un cineast considerat blestemat și autor al unui singur lungmetraj (exceptând „Un, dos, tres... al escondite inglés”, atribuit lui José Luis Borau), care a apărut în peisajul arid al cinematografiei spaniole ca o anomalie, fără precedente clare sau moștenitori recognoscibili. Era, în același timp, cinema cu vampiri și eseu filmic, experiență plastică și apariție queer, artefact de avangardă și autoportret febril.
Neînțeles la premiera sa din 1980 — a rulat doar 13 zile la dispărutul cinema Azul din Madrid —, „Arrebato” se află astăzi în fruntea multor selecții, poate împotriva oricărei așteptări. Născut din frumusețea absentă a Plaza de los Cubos și a altor peisaje lipsite de viață ale unui Madrid care pe atunci devenea leagănul modernității, filmul se dezvăluie acum ca un fel de prag. „Filmat în vara anului 1979, a marcat simbolic începutul anilor optzeci într-o Spanie care începea să se scuture de umbrele trecutului și, fără să știe încă, să intre în altele noi”, confirmă Cecilia Roth, coprotagonistă a filmului alături de Eusebio Poncela, într-un interviu.
De fiecare dată când văd filmul — și nu l-am văzut de multe ori — mi se alipește ca un organ în plus al corpului. Cred că asta se întâmplă. Când intră în tine, o face pentru totdeauna, traversând timpul ca o comoară descoperită în mijlocul nimicului. Este mereu acolo, așteptându-și următoarea victimă
— astfel evocă actrița — care a filmat „Arrebato” la doar 22 de ani, la doi ani după ce a ajuns în Spania — persistența acestui film cult în memoria colectivă. Cum a ajuns în prima poziție pe liste? Poate că opera de artă nu este cea mai perfectă, ci cea care reușește să spună cele mai multe lucruri pe durata cea mai lungă posibilă. Așa crede și un alt cineast spaniol, stând în penumbra apartamentului său din Malasaña. Acesta, care figurează pe liste pentru meritele proprii ca regizor, și-a lăsat amprenta și în „Arrebato”. Intim al lui Zulueta, pe care l-a cunoscut la Școala Oficială de Cinema, i-a împrumutat casa sa de familie din Segovia, La Mata del Pirón, pentru a filma acolo o parte din „Arrebato”.
„Mama mea a pus o condiție: să stea maximum o săptămână. În final au stat patru. Nu s-a plâns niciodată, pentru că îl iubea pe Iván”, își amintește el despre acea vilă elvețiană înconjurată de o proprietate achiziționată de bunicul său în urma desamortizării din secolul al XIX-lea. Casa a devenit scena acestei povești cu aparență abstractă, compusă dintr-o succesiune de flashback-uri, în care un cineast de seria B se zbate între dependența de celuloid și cea de heroină.
Aceasta avea să fie prima și ultima. „O operă profetică și, în același timp, testamentară”, spune cineastul. După aceea, așa cum este binecunoscut, Zulueta nu a mai filmat niciun lungmetraj. S-a retras în casa mamei sale din San Sebastián, învăluită într-o iederă deasă și protectoare, unde a murit discret în 2009. „Ce ar fi putut să facă după ‘Arrebato’, fiind un film atât de excepțional din toate punctele de vedere? A devenit o frână inconștientă. Este una dintre marile tragedii ale cinematografiei spaniole”, afirmă el.
Pentru mulți, în ciuda succesului său pe liste, „Arrebato” nu va fi niciodată o operă de consens. „Nu place marelui public. Emoționează doar pe cei care sunt capabili să se pasioneze cu adevărat pentru ceva, orice ar fi, să înțeleagă ce înseamnă să fii ‘arrebatado’ (răpit, copleșit)”. Mai mult decât un film obișnuit, este o transă filmică făcută din fragmente și flash-uri, în care se detectează avangarda artistică a artei pop, tânăra moștenire a nouvelle vague și dorința de a face filme mai puțin perfecte, dar mai vii — ceva din primul De Palma și, poate, o sclipire a viitorului David Lynch, pe care Zulueta îl admira. „Arrebato” poate fi vizionat pe diverse platforme.
De fiecare dată când văd filmul, mi se alipește ca un organ în plus. Când intră, o face pentru totdeauna
— spune Cecilia Roth.
Filmul a fost toată viața sa. Regizorului filmului „Arrebato” îi plăcea să ia metadonă nu doar pentru a evita sindromul de abstinență, ci și din mitomanie: sticluțele de medicament cu numele său îi aminteau de cele pe care le luau dansatorii dependenți de amfetamine din „All That Jazz”. Adicția sa la droguri a influențat blocajul creativ prelungit care i-a marcat viața ulterioară, la fel ca și caracterul său ermit în ceea ce privește lucrul (dar nu viața): îi plăcea să lucreze singur, dar nu atât în echipă. „Îi era mai greu”, admite cineastul. „Arrebato” construiește o metaforă luminoasă între cinema și heroină, două forțe centripete care ajung să consume personajele. „La fel cum l-au distrus și pe el”, concluzionează el. În aceste zile se filmează un film despre „Arrebato”, în care el joacă și scrie scenariul, sub regia Martei Medina.
O altă actriță s-a numărat printre tinerele actrițe recrutate de Zulueta într-un Madrid care, așa cum își amintește, „încă era un sat”, la începuturile Mișcării (Movida). Filmările au fost precare, îngreunate de lipsa de fonduri — actrița își amintește că nimeni nu a fost plătit, decât luni mai târziu, când au câștigat un premiu — și agitate de o tentativă de grevă a tehnicienilor, puțin obișnuiți cu ritmul leneș al acelui nebun fermecător. „Dar nu a fost un film improvizat sau haotic, asta a fost exagerat”, precizează ea. „Iván știa foarte bine ce face”. Pe platou își făcea apariția un alt regizor celebru, care hoinărea între scene și a ajuns să dubleze un scurt dialog al unui personaj: falsetul histrionic care se aude din gura fiicei lui Fernando Fernán Gómez, Helena.
Pentru un alt colaborator, „Arrebato” nu este o operă despre droguri. „Vorbește despre adicție, dar nu doar la heroină: și la cinema, la artă, la dorință, la viață”. Există o lectură aproape religioasă: protagonistul, alter ego evident al lui Zulueta, urmărește un extaz continuu. „Vorbește despre a trăi la limită și despre riscul pe care îl implică acest lucru; despre ce să faci atunci când realitatea cotidiană nu este suficientă și ai nevoie să recurgi la alte lucruri pentru a găsi mai multă fericire. Se spune că este un film dificil, dar eu nu cred asta”. Urmărirea transcendenței, oprirea timpului, întoarcerea în copilărie: iată, la începutul filmului, acel afiș pe fațada unui cinematograf. După această primă experiență inegalabilă, stângace dar intensă, el nu a putut continua. „S-a blocat”, spune colaboratorul. „Când cei din jurul tău fac filmulețe fără greutate, iar tu ai regizat unul despre care se va vorbi decenii, dar care trece neobservat, ce faci?”
Lui Zulueta îi plăcea să se compare cu un somon care, în ciuda curajului său de a urca împotriva curentului fluvial, greșește un salt și ajunge într-o zonă moartă din care nu va putea ieși niciodată. Cu cât saltul este mai brutal, cu atât sfârșitul va fi mai teribil. Aceasta a fost soarta regizorului. „Cât timp ai putea să te uiți la această fotografie? Ani, secole, o dimineață întreagă”, spune cel mai memorabil dialog. Un moment care durează decenii, dacă alegi drogul potrivit. O euforie care justifică mahmureala din ziua următoare. Un vârf de extaz care, inevitabil, culminează cu o călătorie proastă.
