Rafa Munárriz, un sculptor talentat, nu mai locuiește în apartamentul din Madrid despre care vorbesc aceste rânduri. Artistul și-a dedicat timpul și efortul, dărâmând pereți și deschizând ferestre cu propriile mâini, pentru a crea un spațiu unic, unde să poată conviețui cu operele sale de artă. Însă, într-o poveste ce subliniază realitatea crudă a pieței imobiliare, s-a dovedit că sistemul este mai puternic decât visul său.

Acesta este un fel de recviem pentru o casă "moartă". Ceea ce era odată un birou într-o stare avansată de degradare, aparent nelocuibil, într-un bloc din cartierul Prosperidad din Madrid, a prins viață grație lui Munárriz, în vârstă de 35 de ani, și partenerei sale, Estefanía Sánchez. Cu cinci ani în urmă, au încheiat o înțelegere cu proprietarii: un preț accesibil în schimbul permisiunii de a transforma spațiul inospitalier într-un cămin. Astfel, au demarat o renovare amplă, bazându-se doar pe propriile resurse, deși nu erau proprietari. După această "înviere", au fost forțați să plece. Iluzia lor s-a stins.

Munárriz însuși subliniază ironia situației: "Cineva ca mine, în anii '70, ar fi putut să-și cumpere un apartament. Acum, cine își mai poate permite asta? Speculația a făcut acest lucru imposibil. Această precaritate a îngreunat tot mai mult accesul la o locuință decentă, cu care să te simți identificat. Prin această casă și remodelarea ei, am vrut să ofer un răspuns sistemului. Când am intrat aici, locuisem timp de 10 ani în diverse case care nu erau ale mele. Întrucât mi-am dat seama că a deține o proprietate în viitorul apropiat era imposibil, am ales să mă implic în aceasta ca și cum ar fi fost a mea: să îmi imaginez că este a mea. Apoi, contractul s-a încheiat, iar piața te pune la locul tău."

Împreună cu partenera sa, a ridicat mocheta veche, a restaurat pavimentul hidraulic original, a curățat pereții, a păstrat faianța din anii '70, a scos uși, a dărâmat pereți, a conectat ferestre, a căutat lumina și a transformat limitările în virtuți. "Un prieten îmi spunea: 'Această casă a fost posibilă doar pentru că ai făcut-o din precaritate'. Poate că este una dintre puținele care apar într-o revistă ca aceasta și în care totul s-a făcut în chirie, fără resurse, doar din dorința de a se întâmpla. Nu a pornit de la puterea economică de a avea un arhitect bun. Și, trebuie să fiu sincer, eu nici măcar nu sunt designer de interior, sunt sculptor. Doar așa îmi puteam permite să o fac: cu propriile mâini, pas cu pas, fără grabă."

Renovarea s-a transformat într-un experiment artistic. Dacă dorea să monteze o structură de beton în bucătărie inspirată de brutalism, folosea resturile de cofraje aruncate de pe șantierul clădirii de vizavi. Dacă proprietarii nu-și respectau promisiunea de a instala încălzire, aducea o sobă veche și instala el însuși tubul de ventilație. Dacă nu existau mobilier în baie sau bucătărie, inventa unul din lemn, comun ambelor încăperi. Dacă urma să se ruineze cumpărând lămpi, le fabrica singur. "Am decis ca totul să fie cât mai puțin costisitor. În același timp, a trebuit să învăț instalații sanitare, electricitate, de toate. Acum pot fi și 'mănușar'", zâmbește el. Are doar câteva obiecte de colecție, un vechi fotoliu Pollock din piele neagră, o masă de sufragerie Trapèze și o serigrafie din 1973 de Calder, schimbată cu o lucrare. Masa din living a fost realizată tot de el și este punctul de plecare al proiectului său "Archivo Funcional", de a crea design industrial la comandă.

Construirea acestei case a fost ca un autoportret, la fel cum își sculptează propria operă de-a lungul anilor. Munca sa încearcă să anuleze răceala industrialului, oferindu-i o tentă organică, unde se impune gestul uman. Piesele sale sunt autoportrete, instantanee ale vieții sale: plăci de aluminiu care se îndoaie, o barieră rutieră avariată, jaluzele de magazin care se deschid sau se închid. Elemente urbane decontextualizate care delimitează ce este accesibil și ce nu în spațiile publice, blocaje relative care ne obligă să regândim locul nostru în lume.

"Am dobândit conștiența de sine relativ recent", reflectă Munárriz. "Și mi-am dat seama că mult din opera mea, din interogația privatizării spațiului, vine de acolo. Când eram mic aveam un vis recurent: eram închis într-un spațiu și nu puteam ieși. Cu această casă mi s-a întâmplat același lucru. Am oferit atât de mult și am fost expulzat dintr-un mod atât de agresiv, încât a trebuit să-mi înfrunt fricile, ideea că mi se închidea ușa și, în același timp, mi-a fost foarte greu să ies din acest spațiu din cauza presiunii speculației de pe piață." Există lumină la capătul tunelului. Munárriz își încheie reflecția: "Toată această renovare a fost o căutare a punctelor de fugă și a deschiderii spre exterior. Și care este scopul deschiderii? Să ieși, și să te înțelegi din exterior. Sunt în acest proces."

Destinul, uneori, este generos și ne luminează ieșirea. Îl aștepta o evoluție către spații deschise. După ce a instalat piesa inaugurală a muzeului dintre podgorii, un proiect al Alto de Pioz, o cramă din Guadalajara unde se va construi și un hotel boutique conceput de Tadao Ando, tocmai a câștigat premiul I al Fundației Montenmedio Contemporánea. În curând va instala sculptura sa în acest iconic muzeu în aer liber din Vejer de la Frontera (Cádiz). O evoluție logică în cariera sa. "Operele mele au invitat întotdeauna la reflecție asupra a ceea ce este în interior și a ceea ce rămâne în exterior. De mult timp mă gândesc și la cum să lucrez din interior, dar să fiu în afara sistemului artistic. Urăsc să particip la inaugurările mele. Înțeleg că trebuie să fiu acolo pentru aspectul social, dar îmi place să existe o distanță între profesional și artistic. De aceea m-am bucurat atât de mult de intimitatea de a lucra o casă pe care o simțeam ca fiind a mea în sfera intimă, emoțională, fără presiunea de a o împărți cu nimeni. Dar acum că am pierdut-o, poate că a sosit momentul să schimb perspectiva și să privesc în exterior."