În câteva cuvinte
Articolul explorează evoluția artistică și personală a lui Bob Dylan, subliniind lupta sa împotriva etichetelor și dorința de a-și păstra individualitatea. Se analizează diversele sale stiluri muzicale, influențele literare și aforismele memorabile, oferind o perspectivă complexă asupra operei sale.
Schimbările de personalitate prezentate de Bob Dylan
Schimbările de personalitate prezentate de Bob Dylan în primii ani sunt, după cum spune el, sau după cum a spus-o mai târziu, un mecanism de autoapărare împotriva clișeelor cu care a fost definit (și încă durează) de jurnaliști, analiști și mulți admiratori. Mai întâi a fost un cântăreț folk care revizita sau refăcea, direct și explicit, cântecele tradiționale (ca pe primul disc), apoi părea un cantautor de cântece de protest sau contestatare (ca în cântecul greu de tradus, dar tradus în aproape toate limbile și care în română dă «asta prietene, doar vântul o știe,» sau cu clișeul că “Timpurile se schimbă”), deodată devine cântăreț-chitarist rock într-un rol dur și direct, cu o fațetă critică socială (care mai degrabă decât de protest ar fi de denunț) și una frumos de iubitoare, și o latură comică corozivă cu un picior în suprarealism și celălalt în tradiția absurdului sau, cum se spune în engleză, *nonsense* (care înseamnă «fără cap și fără picioare»); apoi vine un disc aproape acustic intitulat cu numele unui bandit mitic sau mitificat, John Wesley Harding, cu o serie de poeme care par parabole spirituale, pline de sens, aparent, dar pe care specialiștii încă încearcă să deslușească ce este, de fapt, acest sens. Sunt cântece de prima mână, ca ‘Săracul imigrant’ sau ‘Mesagerul rău’ și altele; și după asta face un disc country cu o voce mult mai îngrijită decât înainte, și niște aranjamente foarte șlefuite, și totul făcut din cântece de dragoste frumoase și aproape îndulcite, și unele dintre care vor intra în antologia marilor cântece ale timpului nostru (cum ar fi cea care se numește ‘Am aruncat totul’). Apoi a făcut un disc care se numește Autoportret și este aproape în întregime făcut din cântece ale altor autori (de la teme anonime tradiționale până la versiuni de Paul Simon, etcetera). După cum explică el însuși în marea carte intitulată Cronici și cum se vede, de asemenea, în atitudinea sa din unele dintre interviurile pe care i le-au luat în primii ani, marele său efort, lupta sa, este împotriva faimei, împotriva clișeului care-l transforma în vocea unei generații, a unei mișcări, a unei tinereți… când el voia să fie, și era, și este, propria sa voce, și nu cea a unui colectiv fantomă care nu se știe nici măcar dacă există.
Mai multe informații despre Maria: “Pentru a te vindeca trebuie să pui nume la ceea ce ți se întâmplă. Eu am făcut-o cu ‘Robina’”. Nu știu nimic despre viața sa privată personală și nici nu vreau. Se pare că s-a căsătorit și că a avut copii. Nu știu nimic mai mult, nici nu vreau, repet. Cum spune el în albumul Dragoste și furt (din 2001): «Dacă este informație, ce vrei, vorbește cu poliția». În discursul pe care l-a scris când i-au dat premiul Nobel vorbește pe larg despre trei cărți care l-au marcat: Odiseea, Moby Dick și Nimic nou pe frontul de vest, și este foarte bună și originală modul în care le analizează.
Bob Dylan într-un concert pe stadionul Wembley, la Londra, în iulie 1984. Michael Putland (GETTY IMAGES)
Are cântece lungi care sunt ca niște romane concentrate, de pură imaginație, inventate (ca ‘Black Diamond Bay’, care ar fi golful Diamantului Negru), sau de pură cronică, povești reale pe care le reflectă cu o privire aproape jurnalistică (în sensul bun al cuvântului), ca faimoasa ‘Hurricane’ (Uraganul); dar există, de asemenea, aceste cântece-romane, despre care nu se știe până la ce punct sunt transfigurări ale lucrurilor trăite, ca magnifica ‘Isis’. Și în ultimii ani a făcut câteva care sunt din nou foarte dure cu realitatea politică și socială a Statelor Unite: în unele cazuri, mai ales pe ultimele albume, găsim cântece în care o strofă merge pe aici și alta pe acolo, rupând principiul unității operei de artă… și deodată, într-una dintre strofe, pare că-i dă o palmă celor *trumpși* din țara lui: «Hello stranger, hello and goodbye,/ You rule the land but so do I,/ You lusty old mule, you got a poisoned brain,/ I’ll marry you to a ball and chain» (asta e din 2020, și aproximativ tradus pe cât posibil, spune: «Salut străine, salut și la revedere, tu guvernezi țara, și eu la fel,/ tu catâr lasciv, creier otrăvit/ te voi lega cu lanț și bilă»). Sau în teribilul cântec ‘Pay in blood’ (Voi plăti cu sânge… dar nu cu al meu, spune) din 2012. Schimbările de personalitate sunt un mecanism de autoapărare împotriva clișeelor cu care îl defineau
Unul dintre punctele culminante ale creației sale literare sunt aforismele pe care le lasă să cadă printre cântece: «Pentru a trăi în afara legii trebuie să fii onest». «N-am putut învăța să beau sângele ăsta și să-i spun vin». «Totul e fals, chiar și propaganda». «Nu mă întrebați nimic, v-aș spune adevărul». «Nu există niciun succes comparabil cu eșecul, iar eșecul nu este niciun succes». «Am deschis inima lumii și lumea mi-a intrat în ea» (asta o spune cu tristețe și resemnare). «Nu sunt un profet fals, știu doar ceea ce știu». «Nu-mi amintesc când m-am născut și am uitat când am murit». Sau imaginea teribilă a aleii Dezolării, când Romeo îi face curte Cenușăresei și vine cineva să-i spună că tu n-ar trebui să fii aici, «și singurul zgomot care rămâne când ambulanțele au plecat este Cenușăreasa măturând pe aleea Dezolării» (care este același poem în care ridiculizează ambițiile de grandoare ale lui Ezra Pound și T. S. Eliot).
O imagine de la expoziția 'Retrospectrum', la Patricia and Phillip Frost Art Museum de la Universitatea Internațională din Florida, în 2022. Brian Cahn (ZUMA Press / Alamy / CORDON PRESS)
În ciuda aparenței de lucru «ușor», opera este plină de referiri la Eneida, la Blake, la Alice, la Jack London și la o mie de alte lucruri. Un cântec, poate cântul său spiritual, are un titlu care râde de Carlos Castaneda, autorul «spiritualist» al poveștilor despre «puterea yaqui» (o etnie indigenă mexicană): cel al lui Bob Dylan se intitulează ‘Señor’ (așa în spaniolă și cu ñ) și subtitlul spune «Povești despre puterea yanki» și vorbește despre aspirația religioasă cu concepte din tradiția noastră occidentală, fără pandantive orientaliste sau invenții indigene. Este un cântec sfâșietor, bogat în imagini surprinzătoare și cu o profunzime de îndoieli care înspăimântă, și se termină: «Señor, señor, let’s overturn these tables,/ Disconnect these cables./ This place don’t make sense to me no more./ Can you tell me what we’re waiting for, señor?» («Domnule, domnule, să răsturnăm mesele, să deconectăm cablurile, locul ăsta nu mai are niciun sens pentru mine, îmi puteți spune ce așteptăm, domnule?»). «Întotdeauna există cineva care te înțelege, nu mai contează ce ai de spus, este incredibil că am ajuns până aici».
