Formentera nu este un loc rău pentru a trăi sfârșitul lumii

Formentera nu este un loc rău pentru a trăi sfârșitul lumii. Am experimentat deja asta o dată în timpul pandemiei, când am mers să fac un reportaj și mă plimbam ca în «Sunt o legendă» prin insula confiscată, ca și cum aș fi fost ultima ființă umană de pe planetă, călcând cu piciorul gol nisipul virgin al plajelor pustii. Dintr-o pură întâmplare, eram din nou acolo lunea trecută, când a avut loc pana de curent, acel apocalips. Insulele Baleare au scăpat, dar a fost uluitor să văd cum se pierdea comunicarea cu restul Spaniei și părea că toată lumea de afară – inclusiv pisica mea Charly, care de data aceasta a rămas acasă – dispare ca o mare și tăcută extincție.

Mai multe informații

Prima baie în Formentera

Să petreci câteva zile de primăvară în Formentera, când nu este încă sezonul de vârf, este, în primul rând, o plăcere, îți vezi prietenii locali care sunt foarte relaxați, afli noutățile de pe insulă la fața locului și pregătești aterizarea vacanțelor de vară. În această perioadă nu sunt încă mulți oameni, ești tratat cu considerație în barurile de pe plajă și restaurante, nu este cald și poți explora insula cu bicicleta (cu pedalare normală, deși cele electrice proliferează deja). Partea negativă este că este greu să intri în apă, care este încă foarte rece, și este păcat să nu poți înota mult timp și să te scufunzi în acea mare albastră amețitoare, atât de tentantă, în care petreci ore întregi mai târziu în timpul verii. Cu toate minunile sale (explozia de flori, lumina, cerul uimitor, aerul diafan parfumat cu cimbru și cu mirosul de curry al Helichrysum italicum), Formentera prezenta câteva note neliniștitoare, ca și cum un semn prevestitor ar pluti în aer. O atmosferă ușor suprarealistă, cu o notă de poveste de J. G. Ballard, scriitorul catastrofelor, al apocalipselor și al peisajelor bolnăvicioase și distopice, din care, curios, deoarece insula este cel mai apropiat lucru de paradis, am perceput întotdeauna aici un ecou, amplificat de faptul că La Casa Encendida din Madrid tocmai i-a dedicat, cu mare oportunitate, după cum s-a văzut luni, un ciclu pentru a analiza impactul său asupra prezentului. Este adevărat că s-a spus întotdeauna că, dacă nu te simți bine pe interior, cu capul sau cu sentimentele, mai bine nu mergi în Formentera, un loc care îți returnează, amplificat, ceea ce ai acolo. După cum a subliniat Ballard, peisajul interior configurează exteriorul și devine realitate.

O plajă în Formentera.

Cert este că, în prima zi, de pe terasa inefabilă a camerei mele de la pensiunea Rafalet din Es Caló, pe care o împărțim (din fericire în săptămâni diferite) cu Xavier Vidal-Folch și care se înalță deasupra unei mări în care se reflectă într-un mod uluitor cele mai splendide ceruri, apele apăreau punctate de zeci de cormorani, adulți și juvenili, care desfăceau cu zborul lor razant pânza argintie a valurilor. Cormoranii: atât de enigmatici cu gâturile lor în formă de semn de întrebare și cu obiceiul lor de a se așeza în fața soarelui cu aripile deschise ca și cum s-ar ruga la el. Apoi am găsit unul mort pe plaja Llevant, singuratică, cu excepția unui cal gri uriaș care a apărut din neant, s-a cabrat lângă prosopul meu întins și aproape și-a doborât călărețul. Pasărea era îngropată în nisip și ieșea doar o pană neagră. Când am tras de ea, a ieșit întreaga aripă putrezită și apoi restul păsării care avea un aspect uleios și dărăpănat. Mi-a amintit de acea poveste a lui Ballard, Pasăre de furtuni, visător de furtuni – din cartea Zona catastrofelor –, în care un accident biologic cauzat de un produs pentru accelerarea creșterii culturilor a făcut ca păsările să devină de o dimensiune enormă și să atace oamenii, împinse de foame. Protagonistul, paznicul căpitan Crispin, unul dintre personajele ballardiene halucinate care se confruntă cu descompunerea misterioasă a lumii, se dedică tragerii pe plajă dintr-o navă artilerizată împotriva păsărilor imense pe care le doboară și care atârnă deasupra apei ca nori liniștiți sau îngeri căzuți. Scriitorul J. G. Ballard.

FAY GOODWIN/ BRITISH LIBRARY

Și eu îmi păzeam micul meu paradis pustiu de Llevant, cocoțat în turnul alb înalt al Serviciului de Salvare și Ajutor de pe plajă, observând absorbit pescărușii limpezi Audouin care hălăduiau prin nisip sau traversau cerurile luminoase ale visului. Acolo sus eram Neil din Evadare în paradis, atent la albatroșii de pe insula Saint-Esprit, sau Jim din Imperiul soarelui, aclamând Mustangurile P-51, „Cadillacul cerului!”. Mâncasem la chioșcul Manolito, printre mese goale, iar senzația de irealitate a fost amplificată de nota umflată. Și este că în Formentera prețurile nu scad chiar dacă nu este nimeni. Ballard nu ar fi încetat să noteze această escaladare nebună pe care mulți o prezic deja că va duce la dezastru. Romanul pe care l-am luat cu mine pentru zilele de pe insulă nu a fost unul al scriitorului din Crash, ci thrillerul științific voluminos al lui Douglas Preston, Tiranosaurul. Părea o lectură mai inofensivă, dar s-a dovedit a fi o poveste cu accente ballardiene despre căutarea unei fosile excepționale a teribilului T. Rex care conține un secret care poate duce, tocmai, la sfârșitul umanității și al vieții pe Pământ. Aventura se desfășoară în cea mai mare parte în canioanele arse din New Mexico, unde personajele (printre care un căutător de dinozauri, un asasin plătit și un fost agent CIA transformat în călugăr) suferă printre pericole și greutăți nenumărate o transformare fizică și existențială profundă. Foarte ballardieni păreau și membrii familiei lui Pelayo -Fredy, Jonathan, Sablon, Aaron, Carlos, John, Dani, Jesús-, în edenul lor uzat de lângă marea fulgurantă Migjorn, în aceste zile complet liberă de alge. Împotriva oricăror așteptări și în ciuda faptului că li s-a terminat contractul, continuă deocamdată cu restaurantul, pe care l-au transformat într-unul dintre cele mai prețuite semne de identitate ale insulei, Vermilion Sands-ul lor, așteptând să vadă ce le rezervă soarta (se pare că vor prelua Gaucho și Pachanka din Es Pujols). Un sentiment de melancolie și provizorat, ca în cele din urmă toate viețile noastre, atârna deasupra acoperișurilor acoperite cu frunze de palmier. Jesús, acel filozof natural, a sintetizat-o în timp ce servea niște ierburi și vorbea la walkie-talkie-ul său imaginar: „Ceea ce va fi, va fi”. J. G. Ballard face parte din grupul restrâns de creatori capabili să inspire un adjectiv. Collins English Dictionary definește adjectivul ballardian ca: „Referitor la James Graham Ballard (J. G. Ballard; născut în 1930), romancier britanic, sau la opera sa. (2) Ceea ce seamănă sau sugerează condițiile descrise în poveștile sau romanele lui Ballard, în special modernitatea distopică, peisajele dezolante create de om și efectele psihologice ale dezvoltării tehnologice, sociale sau de mediu”. În imagine lucrarea «Șasiul ruginit al unei mașini abandonate în Tunisia» («Abandoned and rusty car wreck in desert Tunisia, Chott el Jerid», de Sami Sarkis.

Sami Sarkis / Getty Images (CCCB)

În San Francesc, sprijinit de o masă de pe terasa barului Centro, am asistat surprins la o înmormântare în biserica care prezidează piața Constitució. Irupția morții, cu mașina funerară, sicriul, coroanele florale în acel spațiu luminos și de obicei festiv, a fost un alt semnal de alarmă ballardian. În Ses Illetes, lângă Molí de sal, în loc de fuzelajul unui avion scufundat cu aripile rupte, tipic pentru imaginarul lui Ballard, se vedea o barcă cu pânze mare eșuată, Helisara, care a aparținut odată lui Von Karajan și care, eșuată în timpul furtunii de vara trecută, nu a fost încă retrasă și se deteriorează și ruginește printre stânci, cu vela de prova, focul, sfâșiat și legănându-se în vânt ca o aripă ruptă. Plaja lungă vecină din fața Illa dels conills era plină de mici meduze luminiscente (Pelagia noctiluca) care împânzeau marea turcoaz cu corpurile lor gelatinoase violet-roz și tentaculele lor. Erau atât de multe încât nu puteai nici măcar să-ți bagi piciorul în apă și pe mal se aduna o mulțime de ele moarte. La barul de pe plajă Briss, la est de plaja Es Pujols, era o altă meduză tulburătoare: cea pe care o avea tatuată pe picior una dintre chelnerițe și care nu era unul dintre animalele urticante, ci ființa mitologică. I-am arătat fetei că tatuajul ei semăna cu Medusa Marina de la British Museum, dar ea mi-a spus că și l-a făcut ca un omagiu pentru rapperița Gata Cattana și era de fapt o copie a unui desen al ilustratorului și graffiti artist Don Iwana pe care l-a văzut într-o carte, colecția de poezii La escala de Mohs, a cântăreței și poetei decedate.

Mă uitam fix la orizont, dincolo de mare, încercând să discern semne ale cataclismului

Când s-a produs catastrofa, am aflat foarte încet. Realitatea se deconecta în doze mici ca circuitele calculatorului Hal în 2001: o odisee spațială. Primeam apeluri de la oameni care spuneau că totul cade și apoi dispăreau, lăsând loc unei tăceri amenințătoare. „Sunteți bine acolo?”, erau de obicei ultimele lor cuvinte. Din Formentera, unde viața continua la fel, ca și cum ne-am bucura de o prelungire inexplicabilă, mă uitam fix la orizont, dincolo de mare, încercând să discern semne ale cataclismului, valul înalt al tsunami-ului de întuneric care înghițea totul. Era din nou ca Jim, zărind de pe stadionul Nantao strălucirea îndepărtată a bombei deasupra Nagasaki. Un fior străbătea insula scăldată de soare. Când am luat în cele din urmă feribotul spre Ibiza - în aceeași zi de luni după-amiaza aveam avionul spre Barcelona -, am navigat tăcuți cu senzația că ne îndreptăm spre dezastru călărind pe valuri. Pe aeroport, ecranul arăta deja un zbor anulat și întârzieri la celelalte. Ne-am îmbarcat în sfârșit și am zburat absorbiți, știind că ne îndreptăm spre vortexul acelei apocalipse pe care o purtăm mereu în noi.