Facem ce putem, cu ce avem.

Facem ce putem, cu ce avem. Unii ajung să petreacă ore în asigurări, și de acolo scot cărți înfricoșătoare, care te lasă trântit la pământ, ca cele ale lui Kafka. Faulkner s-a descurcat și el cum a putut, fiind poștaș, zugrav, dependent de librărie, portar de bordel, o mulțime de slujbe mărunte, toate stropite cu destule sticle, ca să treacă peste necaz. Alții devin mari reporteri, pun mâna pe cameră, merg dintr-un război în altul, și de acolo scot romane, ca americanul Hemingway. Irlandezul Beckett, care s-a codit cu Joyce, ca secretar, spunea că viața este un haos între două tăceri. Că există doar două certitudini: una este să știi că te-ai născut și, a doua, să știi că trebuie să mori. Și așa mergem fără țintă, prinși între două tăceri, așa mergem dintr-un gol în altul.

Uneori, un vagabond îți iese în cale

Uneori, un vagabond îți iese în cale, așa cum i s-a întâmplat lui Beckett, pe acolo, pe bulevardul Montparnasse, și îți înfige, fără motiv, un cuțit absurd care ajunge la câțiva centimetri de inimă, tot fără motiv, pentru a termina cu viața unui nume sau a unei întregi genealogii. Destinul se distrează astfel, scoțând cuțitul, jucându-se cu metalul și dintr-o dată te lasă trântit, în mijlocul unui sărut, sau al unei fraze, sau al unei străzi.

Nu există formulă, nu există reguli.

Nu există formulă, nu există reguli. Regele, așa cum scrie Michon, vine când are chef. Și apoi, într-o zi, cu noroc, îmbătrânești. Te transformi într-o ființă a depărtării, îndepărtată de toți, de toate, în timp ce spaima se ridică precum apa într-o fântână. Ești scufundat în acea singurătate a taurului când irupe în arenă. Marea diferență față de animal este că tu știi ce te așteaptă acolo. Dar ești la fel ca el. Când te oprești și te uiți în ochii camerei, ai tribunelor, și ceea ce strălucește acolo este aur. Pentru că, până la sfârșit, vrei să spargi pelerina, să înfigi colții în stele, de aceea dai din coadă, scuipi fum.

Și astfel, deja la marginea abisului,

Și astfel, deja la marginea abisului, scrii ceva imposibil, o bucurie, o suliță, pe care o înfigi în inima uitării. Dintr-o lovitură îi sfâșii fața morții. Este ceea ce tocmai a făcut Pierre Michon cu J’écris l’Iliade (Scriu Iliada). O face cu bucuria celui care știe că nu există cale de întoarcere, că poți, trebuie să arzi toate corăbiile, că acesta este ultimul asalt, cu casca pusă, cu scutul în mână, sabia ridicată. O știi, nu mai rămâne decât să te arunci asupra zidului, nu mai rămâne decât să dai totul, să dansezi, să scrii până la sânge.

Și iată-l dând o ultimă pensulă legendei sale,

Și iată-l dând o ultimă pensulă legendei sale, într-o despărțire veselă, erotică, fără ocolișuri. Nu are milă de nimic și de nimeni. Nici măcar de acel autor venerat care este el însuși. Se bagă în mod nerușinat în acea figură a autorului, a operei. La fiecare pagină este stilul, copleșitor, o agitație de verbe, de fraze care te lasă trântit și te ridică la următorul obstacol. Bucuria atinge apogeul atunci când, deja în ultimele capitole, aruncă în foc toate cărțile pe care le-a iubit, care au făcut ceea ce a ajuns să fie. Fără îndoială, unul dintre cei mai puternici scriitori pe care i-au dat ultimele decenii.

Scrisul nu este un exercițiu cu plușuri,

Scrisul nu este un exercițiu cu plușuri, nici o distracție pentru căței. Este ceva sălbatic, care ar trebui, atunci când este literatură, să-ți facă pielea de găină, care te zdrobește, te lasă vânăt. Ar trebui să o facem mereu drepți, ca cel care dă asaltul, ca cel care se agață, de trunchi, de cimpoi, de suliță, de scut, de orice pentru ca viața să nu stea pe loc, de ceea ce ucide, ceea ce salvează. Este ceea ce tocmai a făcut dramaturgul libanez Wajdi Mouawad, la Collège de France, la Paris, cu o mână de lecții care te lasă cu gura căscată. Este ceea ce tocmai a făcut Caravaggio în anul Jubileului, într-o retrospectivă la Roma care reunește aproape toate operele sale.

Pentru a doborî moartea nu ai nevoie de o armată

Pentru a doborî moartea nu ai nevoie de o armată nici de o flotă întreagă de nave. Ai nevoie de o carte, un roman, o tragedie sau o pânză, abia o mână de pagini, abia un colț, puțină pânză. Și iată-o sângerând pe munte, cu coada între picioare. Sigur, ea se va întoarce, nu se dă bătută atât de ușor. Dar nu azi. Nu atâta timp cât suntem în viață. Nu, atâta timp cât pictăm, scriem. Iar arta este ceea ce face. Ne menține în viață. Ne îmbrățișează de gât, ne intră prin ochi, prin gură, ca un sărut, ca un cer, ne intră peste tot ca arșița verbului a iubi.