Carla Simón își încheie trilogia familială cu filmul "Pelerinaj", în care își imaginează originea relației părinților săi și dependența lor de heroină.

În 2017, când regizoarea și-a prezentat bunicii sale María filmul, aceasta încă nu știa că fiica sa, mama Carlei Simón, a murit de SIDA. Trecuseră 24 de ani de când fusese îngropată. "Când mama mea era bolnavă, nimeni nu pronunța acest cuvânt. SIDA a fost trăită în secret. Bunicii mei materni nu știau că a murit de SIDA pentru că frații ei au fost de acord să le spună că a fost altceva. Chiar și într-o familie ca a mea, care, în general, a trăit într-un mod destul de deschis, a existat această chestiune generațională de a fi incapabil să accepte situația", își amintește Carla Simón.

Regizoarea vorbește despre acele evenimente cu calmul și naturalețea liniștitoare care o caracterizează. Ea stă pe o bancă într-un parc pentru copii din Les Planes d'Hostoles (Girona), un sat liniștit din Garrotxa, unde a avut loc "Vara lui 1993". Acest debut despre orfanii copilăriei a început o trilogie care se încheie cu o reconstrucție a istoriei părinților săi și a dependenței lor de heroină. "M-am simțit foarte eliberată cu acest film", spune ea.

Sora ei, Berta, și partenerul Carlei, Valentín, o leagănă pe primul ei fiu, Manel, în vârstă de trei ani. Simón locuiește în Masnou, dar familia a reușit să petreacă câteva zile în sat după nașterea regizoarei.

Nimeni nu și-ar fi imaginat că în acest parc se ascunde sămânța creativă a unei regizoare care, căutând răspunsuri despre origini, a transcens lumea personală în lumea colectivă, creând marea trilogie familială a vremurilor noastre. Și a făcut-o dezgropând una dintre stigmatele reduse la tăcere în memoria istorică a țării: paranoia și rușinea care au însoțit epidemia de SIDA. "A trecut suficient timp pentru a putea aborda această conversa. Suntem fiicele, frații mai mici, supraviețuitorii care au înțeles că a venit momentul să facem față. Este necesar să reconstruim memoria istorică", analizează ea.

Părinții ei, Kin și Neus, au suferit de dependență de heroină în anii '80 și au murit de SIDA cu o diferență de trei ani. Nu l-a cunoscut niciodată pe tatăl ei, din Vigo. Mama ei a divorțat de el când a rămas însărcinată și a plecat din oraș pentru a renunța la heroină. Simón s-a născut în Barcelona în 1986 fără HIV, iar tatăl ei a murit în Galicia trei ani mai târziu. În 1993, când a murit Neus, Carla a fost adoptată de unchiul ei matern și de soția lui, care aveau deja o fiică (Berta).

Până la vârsta de 12 ani, ea credea că trăiește cu unchii ei, pe care îi consideră, de asemenea, părinții ei, deoarece Kin murise într-un accident de circulație, iar Neus suferise de o boală. "Părinții mei mi-au spus adevărul la o vârstă la care cred că poți înțelege deja, dar nu ai intrat încă în adolescență. Am luat-o ca pe 'Ah, bine, înțeleg'. M-a ajutat foarte mult să cunosc contextul generațional, să înțeleg că nu s-a întâmplat doar lor în mod izolat", adaugă ea. Ea a acceptat vestea atât de mult încât s-a dedicat să o explice tuturor prietenilor ei.

"Vara lui 1993" a fost mai personal, iar în "Alcarràs" a existat mult de la co-scenaristul Arnau Vilaró, care provine dintr-o familie de fermieri. În "Pelerinaj", nu există familia ei din Galicia. Secretul este să cauți empatie în complexitate. "În propria mea familie, au fost multe discuții, dar nu pentru a spune 'asta da și asta nu', ci pentru a asculta și a înțelege toate punctele de vedere. În viață nu există doar negru și alb. Chiar și atunci când portretizezi defecte, te apropii de personaj cu afecțiune pentru a-l înțelege. La urma urmei, toată lumea face ceea ce poate sau ceea ce îi iese cel mai bine", spune ea.

Filmul arată o poziție de viață față de o generație pierdută care a trăit cu dorința de libertate și dorința de a distruge totul după anii negri ai dictaturii. "Am înțeles că nicio amintire nu este de încredere. Am petrecut întreaga campanie de promovare a "Vara lui 1993" spunând că amintirile nu pot fi create și că trebuie să ne însușim povestea altora, dar am înțeles că nu poți avea încredere în poveste, deoarece fiecare are propria durere și propria viziune subiectivă. Memoria este foarte selectivă și nu se potrivește", conchide Carla Simón.