În câteva cuvinte
Articolul analizează modul în care mass-media a prezentat pana de curent recentă din Spania, contrastând reacția panicată a televiziunilor cu starea de spirit relaxată și chiar veselă a oamenilor de pe străzi. Autoarea, Adina Ionescu, evidențiază discrepanța dintre realitatea trăită și modul în care aceasta este reflectată în media, subliniind tendința televiziunilor de a exagera și a dramatiza evenimentele.
Când încep să se întâmple lucruri ciudate în Poltergeist, mama lui Carol Anne îi pune o cască de rugby și observă amuzată cum fetița este deplasată pe podea de o forță ciudată. Înainte ca lucrurile să se înrăutățească, atitudinea familiei față de inexplicabil este de o anumită veselie. Ceva care, în ciuda tematicii sale fantastice (deocamdată), o făcea credibilă.
Mi-am amintit de asta luni, în fața celui de-al en-lea sfârșit al lumii așa cum o cunoaștem. Mai multe informații: Pană de curent deja prezentată la TV: seriale apocaliptice pentru când revine lumina. Când s-a stins lumina, confuziei provocate de ideea unei defecțiuni globale i-a urmat bucuria nestăvilită a celor care, din cauza dependenței lor de tehnologie, s-au văzut eliberați de muncă la mijlocul dimineții și au luat niște străzi invadate deja de o veselie similară cu cea care se întâmpla în liceu când vreo defecțiune întrerupea orele.
În ciuda faptului că multora le-ar fi plăcut, nu au existat revolte. În cartierul meu, oamenii au stat la coadă cu răbdare în fața magazinului de fierărie, în timp ce contemplau radiourile și lanternele din vitrină cu aceeași fervoare cu care Holly Golightly se uita la cea a lui Tiffany's. Domnea atâta ordine, încât în ziua în care nu au existat semafoare nu am auzit nicio frână. Nici nu au existat certuri în baruri. Doar chelnerițe diligente care avertizau să păstrăm paharul pentru că nu funcționa mașina de spălat vase și că vor fi acolo până când se va termina băutura rece.
În cel în care eram eu a apărut televiziunea, avidă de vreun titlu dramatic, dar singura știre era lipsa de știri. Oamenii erau radioși, conversând și făcând glume, pentru că nu puteau face meme-uri. Și așa au continuat șase ore mai târziu, când viața a reînceput, deși nimeni nu i-a acordat prea multă atenție pentru că se simțeau atât de bine.
Dacă ceva ne-au clarificat primele zile ale pandemiei, este că, asemenea mamei lui Carol Anne, putem găsi punctul sensibil în orice apocalipsă care ne scoate puțin din monotonia cotidiană. O bucurie, cea care s-a trăit pe străzile orașului meu – un oraș mic în care nu există aeroporturi sau aglomerări mari – care contrasta cu rictusul de sfârșit de lume cu care au informat Horizonte și Código 10. Cei aleși să relateze actualitatea în locul lui Carlos Franganillo.
A doua zi, Ana Rosa Quintana a deschis programul pe întuneric pentru că, spre deosebire de Carol Anne, ea nu merge niciodată spre lumină, și punând toată responsabilitatea pe umerii lui Pedro Sánchez. Păhărel! Nimeni nu se aștepta la altceva. Normalitatea revenise. Deși nu mai avem clar ce este normalitatea.
