Luasem un taxi să mergem să mâncăm.

Stătea așezată lângă mine, era micuță, picioarele îi atârnau de pe scaun, nu cântărea mai mult de 50 de kilograme, inclusiv toate podoabele pe care le purta, amulete, brățări, pene, gaze, pălăria și un ceas de cartof. Spunea că ceasul ei funcționa sub apă și servea la cronometrarea unei curse de peștișori. Îmi vorbea despre frumosul sculptor Emilio Aladrén, care a fost iubitul ei și a părăsit-o pentru a deveni amantul lui García Lorca. Eu vedeam în oglinda retrovizoare fața uimită a taximetristului când auzea lucrurile pe care le spunea acea femeie, pe nume Maruja Mallo. Pe de altă parte, nu ne puteam pune de acord să alegem un restaurant, deoarece Maruja nu putea uita că este o pictoriță suprarealistă și prefera să-mi povestească nebuniile din tinerețe, când, pe vremea Republicii, a intrat călare pe bicicletă în biserica din Arévalo în timpul slujbei mari de ziua patronului orașului. A traversat nava centrală, a făcut un tur în jurul prezbiteriului și, pedalând liniștită, a părăsit templul pe unde a intrat, lăsând episcopul, canonicul și toți credincioșii cu gura căscată. Se va înțelege că, în acele vremuri în care bărbații care nu purtau pălărie erau lapidați, a șoca burghezii era foarte ușor pentru acel grup de suprarealiști, conduși de Dalí și Buñuel. Era suficient să te plimbi cu o garoafă în pipă și se isca un scandal. Dar Maruja Mallo mergea întotdeauna mai departe, deși îi era mai ușor fiind femeie.

Mai multe informații

Transgresiunea și libertatea creativă a Marujei Mallo ies din uitare cu o mare expoziție la Santander

În acea perioadă, femeilor li se permitea doar suprarealismul de a purta agățat de piept un scapular al Fecioarei Ajutorului Perpetuu. Într-o fotografie apare îmbrăcată în alge pe o plajă din Chile, într-o alta poartă un ciorap atârnând printre cranii de vaci într-un vagon de marfă. Era, de asemenea, cea mai imaginativă când venea vorba de a se deghiza la petrecerile maure pe care le organizau în casa Florilor din Madrid, unde locuia Pablo Neruda. De fapt, Maruja câștiga întotdeauna concursul de blasfemii care se ținea în fiecare an într-un bar din piața Cebada.

Acum, în taxi, insistam să-i enumăr toate restaurantele din cartierul Salamanca, dar văzând că nu există nicio modalitate de a ajunge la un acord, taximetristul și-a permis să participe la dezbatere.

— Pot să-mi dau cu părerea? — a întrebat el.

— Spune, spune.

— Mi s-a spus că cel mai bine se mănâncă la cafeneaua ospiciului.

— Trebuia să spui mai devreme, domnule. Mergem acolo — a exclamat Maruja.

În cele din urmă am găsit un restaurant potrivit în cartierul Salamanca și, odată așezați, după ce am comandat prima bere, am întrebat-o:

— Maruja, tu crezi în Dumnezeu?

— Că dacă cred în Dumnezeu? Dar cum să cred în Dumnezeu, dacă cu graba mortală de astăzi nu mai e timp de nimic. Mie îmi place Moise din Vechiul Testament, un tip musculos și revoluționar care a scris singur Pentateuhul și a trecut înot Marea Roșie. Îmi place și altul care se numește… Stai să-mi amintesc… Doamne, cum îl chema?… are același nume cu un israelian care era agentul meu în Buenos Aires și are o bijuterie în Madrid, ah, da… Samuel, ăsta era un tip serios. Buddha mi se pare un ghinionist care spunea că a trăi înseamnă a suferi. După aia a venit evreul care a spus că cu cât suferi mai mult, cu atât mai bine. Pe mine m-ar încânta Zoroastru, care este religia magilor. Eu cred că Hristos era un mit sau ceva asemănător cu Tierno Galván, care este un nefericit, săracul.

Generația '27 nu era formată doar din poeți. Mai erau și muzicieni, arhitecți și pictori. Maruja Mallo, fără îndoială, era cea mai talentată pentru a capta spiritul vremurilor. În ciuda boemei cu care trăia și a tuturor prostiilor cu care își împodobea viața, opera Marujei Mallo are o personalitate și o consistență extraordinare. Îi avea îndrăgostiți pe toți acei poeți, dar Alberti a fost cel care a dus-o la râu, în acest caz la râul Manzanares, unde ea îi spăla chiloții. Și și pe cei ai lui Miguel Hernández. În 1932 a plecat la Paris și acolo i-a cunoscut pe Bretón, Paul Éluard, Aragón, Picasso. A expus în galeria lui Pierre Loeb. După Războiul Civil a plecat în exil la Buenos Aires. S-a întors în Spania în 1962 și, după ce a trecut printr-o perioadă de obscuritate, figura ei a revenit în prim-plan și astăzi Maruja Mallo ocupă un loc privilegiat printre acel grup de suprarealiști care știau că suprarealismul funcționează doar ca improvizație, acționând. Printre lucrările sale se numără serbările pe care a început să le picteze în anul 28, trupurile zburătoare, sperietorile, roțile Ferris, caruselele. Se întâmplă ca talentul extraordinar al acestei pictorițe să fie umbrit de anecdote, dar în orice expoziție, oriunde este agățat un tablou al acestei pictorițe, datorită misterioasei sale energii magnetice, va atrage cu forță toate privirile.