«Dacă aș avea arta unui Merlin, fiecărui copil i-aș face cadou copilăria mea».

A spus-o Gerald Durrell într-un interviu la sfârșitul vieții sale și este ușor de înțeles de ce. Este posibil ca tânărul Gerald să fi fost cel mai fericit copil din lume. S-a mutat cu familia sa din Anglia rece în însorita Corfu când avea doar 10 ani și a descoperit marea, plantațiile de măslini, cicadele, verile nesfârșite, lumina, viața, în fine. Și-a descoperit dragostea pentru animale, mari și mici, și și-a descoperit propria familie, una cu totul specială. «A fost ca și cum m-aș fi născut pentru prima dată», a spus despre sosirea sa în Corfu. Știm bine cititorii săi fideli și o știu și cei care i-au urmărit aventurile în popularul serial Familia Durrell. Copilăria lui Gerald este acel loc în care toți ne-am dori să ne întoarcem, chiar și fără să fi fost acolo. Din fericire, putem face acest lucru, citind opera sa amplă și nu atât de cunoscută. Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la nașterea lui Durrell (1925-1995), iar văduva sa, Lee, a sărbătorit acest eveniment editând *Eu însumi și alte animale*, o colecție de scrieri publicate și altele inedite, care conturează un portret fidel al vieții și operei scriitorului și naturalistului. Pentru cine cunoaște și iubește opera lui Durrell, această carte este, în același timp, o întoarcere la ceva cunoscut și o descoperire. Se găsesc unele dintre cele mai relevante pasaje din opera sa, dar și texte și scrisori inedite, pe lângă fotografii și desene, și chiar rețete de bucătărie. Este o carte de care se vor bucura fanii naturalistului, deoarece se vor întâlni cu ceea ce iubim la el: umor, ironie, aventură, empatie, reflecție, tandrețe și, desigur, entuziasm pentru natură. Cu toate acestea, pentru cei care vor să-l descopere sau pentru telespectatorii care s-au bucurat de aventurile familiei Durrell în Corfu, cea mai bună modalitate de a intra în universul durrellian este citirea *Trilogiei Corfu*, din care se inspiră serialul, și, în special, *Familia mea și alte animale*.

Gerald Durrell este ca și cum David Attenborough și Monty Python ar fi avut un fiu: în cărțile sale există natură și umor, uimire și ironie, haos adorabil, distracție și reflecție. Gerald Durrell, așa cum este descris în cărțile sale, este amuzant, sarcastic, ingenios, afectuos, bun, inteligent, perspicace și dotat cu abilități extraordinare de povestitor, care ar putea fi genetice: fratele său mai mare este Lawrence Durrell, autorul *Cuartetului din Alexandria*, candidat la premiul Nobel și personaj important în romanele delirante ale fratelui său. Deși opera sa pare mică în comparație cu cea a fratelui său mai mare, mezinul familiei Durrell este un narator foarte talentat, expert în a descrie cu farmec, dragoste și umor peisaje, animale și oameni. Cea mai cunoscută operă a sa, și totodată cea mai bună, este *Familia mea și alte animale*, bazată pe sosirea familiei Durrell în insula Corfu. Familia Durrell (mama sa, sora sa mai mare Margo, cei doi frați ai săi, Larry și Leslie, și el însuși) se mută pe insula grecească pentru a scăpa de clima gri din Anglia. De-a lungul cărții, Durrell relatează modul în care familia sa se adaptează, cu anumite dificultăți, la viața pe insulă, în timp ce el o explorează, fascinat de exuberanța naturii pe care o întâlnește. A citi și a reciti *Familia mea și alte animale* înseamnă a ne întoarce într-o perioadă în care timpul era lent, zilele erau eterne și insectele aveau personalitate. Deși Durrell a scris acest roman la 34 de ani, fiecare pagină are acea privire uimită cu care copiii descoperă lumea. Lectura sa te face să adori nu doar animale atât de adorabile precum câinele său credincios Roger, ci fiecare gânganie pe care o găsește în acea «grădină care era o țară fermecată»; buburuze, păianjeni, albine, fluturi, urechelnițe, omizi, furnici... Orice animal pe care îl întâlnea era de interes pentru tânărul Gerry și chiar susceptibil de a fi iubit. Descrie, de exemplu, cu detalii minunate și admirație, curtarea unor scorpioni care, spune el, «sunt animale simpatice, simple, cu obiceiuri, în general, încântătoare». Întâlnirea propriei sale familii cu familia scorpionilor este unul dintre cele mai amuzante și emoționante momente ale cărții, iar această paralelă între familia sa umană specială și alte animale este tonul care marchează întreaga trilogie. Pentru că, așa cum povestește Gerald adult în prolog, *Familia mea și alte animale* a fost gândită ca reflecția unui naturalist, o carte despre insecte. Familia sa s-a strecurat în mod inevitabil pentru că, în opera sa, animalele au dorințe, deliruri și vise umane – precum Alejandro, gâscanul îndrăgostit de mama sa, sau Geronimo, cameleonul melancolic – iar oamenii se comportă, adesea, ca niște bestii, stângaci, ignoranți și lipsiți de bun simț. Această intersecție minunată, care face uneori dificilă deosebirea unora de ceilalți, este poate ceea ce iubitorii lui Durrell scriitorului regretă în serialul care, după cum explică de la Filmin, a fost cel mai de succes de pe platformă la lansare. Show-ul este distractiv și încântător, da, dar este imposibil să surprinzi pe un ecran fascinația copilului care găsește zeci de animale în grădina sa și, în același timp, își descoperă familia excentrică ca parte a acelei grădini zoologice haotice și emoționante în care trăiește în Corfu. Acel cocktail aproape perfect de știință, umor, dragoste și poezie pe care îl reprezintă *Familia mea și alte animale* afectează restul trilogiei: *Păsări, fiare și rude* și *Grădina zeilor* rămân cărți distractive și tandre, dar nu au nivelul literar al primului roman al saga. Cei cinci ani petrecuți în Corfu i-au oferit lui Durrell material literar de-a lungul vieții, așa cum se poate citi, de exemplu, în delicioasa povestire *Un iubit pentru mama*.

Dar există Durrell și dincolo de Corfu. Naturalistul a devenit scriitor din cauza presiunii datoriilor sale tot mai mari și la sugestia fratelui său Lawrence, pe care îl adora (poate spre surprinderea fanilor serialului). Dar când a început să publice, a devenit un scriitor foarte popular. Deși *Familia mea și alte animale* este opera sa cea mai faimoasă, a scris aproape 40 de cărți de-a lungul carierei sale, publicate în spaniolă, în cea mai mare parte, la Alianza. Bibliografia sa include memorii, relatări de expediții, romane, cărți despre conservarea vieții sălbatice și, de asemenea, cărți pentru tineret care amintesc oarecum, ca ton și formă, de Roald Dahl. Cea mai bună este, probabil, *Pachetul vorbitor*, plină de umor, fantezie clasică și, desigur, dragoste pentru animale. Opera sa ca naturalist este mai puțin cunoscută, dar poate mai relevantă, mai ales în aceste vremuri de urgență climatică și biodiversitate în declin. Durrell credea că oamenii au responsabilitatea de a proteja planeta, nu din dragoste pentru animale, ci dintr-o datorie etică față de conservarea acesteia. «Până când nu vom considera că viața animală este demnă de considerația și respectul pe care le acordăm cărților vechi, tablourilor și monumentelor istorice, va exista întotdeauna animalul refugiat, care va trăi o viață precară la marginea exterminării, depinzând pentru existența sa de caritatea unui număr mic de ființe umane», a spus el în cartea sa *Întâlniri cu animale*.

Durrell povestește în autobiografia sa că primul său cuvânt a fost «zoo». Și a fost un pionier în munca sa de a schimba grădinile zoologice, din locuri unde se colecționează animale în centre de conservare unde se salvează specii pe cale de dispariție. În *Menagerie Manor* povestește tocmai experiența sa la conducerea Grădinii Zoologice din Jersey, un loc pe care el însuși l-a fondat în 1959 cu această idee: a conserva, și nu a expune. Naturalistul a fost un pionier în dezvoltarea tehnicilor de reproducere în captivitate și a reușit să salveze specii atât de ciudate precum porumbelul roz din Insulele Mauritius. Opera sa este încă vie în Durrell Wildlife Conservation Trust, al cărui obiectiv este nu doar «a preveni extincțiile, ci și a recupera populațiile de specii amenințate până la niveluri abundente». Despre toate acestea, și despre expedițiile sale prin lume pentru a găsi animale, a vorbit Durrell în jumătate de duzină de opere. Cea mai cunoscută este, probabil, *Arca supraîncărcată* (chiar acum, epuizată), care este, de fapt, prima carte pe care a scris-o, în 1953. Este o operă autobiografică care descrie prima mare expediție a autorului pentru a captura animale în Africa de Vest, în ceea ce sunt astăzi Camerun și Nigeria. Chiar și în această primă carte se simte ironia și capacitatea de observare care l-ar face faimos. Povestește peripețiile sale în junglă, provocările de a captura și transporta o gamă largă de animale exotice și relația sa cu populația locală. Mai puțin cunoscută este opera sa *Two in the bush*, dar merită să o menționăm. Narrează călătoria sa de explorare în Malaezia, Australia și Noua Zeelandă cu prima sa soție, Jacquie, în 1962. Lui Durrell îi pasă puțin de convențiile umane în considerare sa asupra vieții sălbatice. Spune, de exemplu, despre presupusul koala adorabil: «Este unul dintre cele mai greoaie animale pe care am avut nefericirea să le cunosc», lucru cu care, de altfel, sunt de acord toți cei care au ocazia să trateze marsupialul. În schimb, își declară admirația pentru ornitorincul «simpatic». El critica ceea ce a numit «politica panda», protecția animalelor frumoase și fotogenice față de «lucrurile maronii», specii mici și ascunse de marele public, dar mult mai importante pentru biodiversitate și la fel de demne de a fi protejate ca ursul emblematic. A-l citi pe Durrell acum înseamnă a fi conștient de o lume care nu mai există, cu tot ceea ce implică acest lucru. De exemplu, impresionează descrierea sa despre Marea Barieră de Corali, a cărei frumusețe l-a impactat, știind că albirea coralilor săi a atins niveluri «catastrofale», potrivit unui studiu recent al Universității din Sydney. Cu toate acestea, la sfârșitul vieții sale, el era deja conștient de problema gigantică de mediu cu care se confruntă umanitatea: «Cea mai mare parte a oamenilor nu înțelege până la ce punct distrugem lumea în care trăim. Suntem ca un grup de copii cărora li s-a dat drumul cu otrăvuri, fierăstraie, seceri, puști și arme într-o planetă verde și complexă, pe care o transformăm, încet dar sigur, într-un deșert pietros și steril», se citește în autobiografia sa.

Gerald Durrell a murit în 1995, la vârsta de 70 de ani, în urma unui cancer hepatic. A-l citi când ești copil este o descoperire uluitoare și o sursă de fericire constantă, dar a o face ca adult este o binecuvântare. Pentru cine a avut o copilărie asemănătoare, pentru că presupune întoarcerea la viața lipsită de griji, fascinația pentru fiecare gânganie care se mișcă, certurile cu frații, dragostea necondiționată a mamei tale; pentru cine nu a avut-o, pentru că presupune trăirea în sfârșit a acelei copilării libere, iubitoare și distractive pe care, așa cum a spus el însuși, o merită fiecare copil. A-l citi pe Gerald Durrell într-o lume a războaielor, morților, fasciștilor, minciunilor și tarifelor înseamnă a descoperi, a zâmbi, a te emoționa și a te surprinde. Înseamnă, pentru o vreme, a redeveni copil.