În câteva cuvinte
Articolul explorează provocările conservării pe termen lung a fotografiilor, în ciuda avansurilor tehnologice în materie de hârtie și cerneluri. Stabilitatea imaginilor, în special a celor color, este afectată de factori precum materialele, condițiile de mediu (temperatură, umiditate) și practicile de piață. Artiști renumiți ca Jeff Wall și instituții muzeale precum Macba sunt conștienți de problemă și aplică metode de conservare precum digitalizarea și limitarea expunerii, însă o soluție definitivă pentru longevitatea fotografiei încă lipsește.
Artistul canadian Jeff Wall (Vancouver, 78 de ani) nu este doar unul dintre cei mai buni creatori din lume, care folosește fotografia ca mijloc de expresie, ci și unul dintre cei mai scumpi. După încheierea expoziției sale în ianuarie la galeria britanică White Cube, acesta a răspuns prin e-mail unor întrebări. Cineva care a reușit să vândă pentru 3,5 milioane de euro o imagine retroiluminată, Dead Troops Talk. A vision after an ambush of a Red Army Patrol, near Moqor, Afganistan, winter 1986 (Trupele moarte vorbesc. O viziune după o ambuscadă a unei patrule a Armatei Roșii, lângă Moqor, Afganistan, iarna 1986), o casetă luminoasă enormă (220 pe 417 centimetri), la casa de licitații Christie’s, în mai 1992, este pe deplin conștient de importanța longevității unei imagini. «Problema stabilității sau instabilității fotografiilor este complexă», admite Wall. Și adaugă: «Fotografiile bine imprimate pot fi mai stabile decât picturile în ulei de proastă calitate». Deși acesta din urmă este materialul care a supraviețuit cel mai bine secolelor. Pe de altă parte, gelatinele de argint pot dura mult dacă sunt bine îngrijite.
Poate că marea problemă constă în culoare. Imprimarea cu jet de cerneală pare cea mai bună soluție (o folosește, de exemplu, fotograful german Thomas Ruff), deși dincolo de 200 de ani își pierde, în principiu, calitatea: îi lipsește proba timpului. În casetele sale luminoase, Wall a înlocuit vechile tuburi de lumină cu noi sisteme LED, care consumă mai puțin, rezistă mai bine la degradarea imaginii și reduc grosimea lucrării. Chiar și așa, hârtiile și cernelurile sunt un pariu riscant. Puțin are de-a face o imagine de epocă în alb și negru a lui Robert Frank (1924-2019) cu alta produsă în 2000. Muzeul Reina Sofía i-a dedicat acestuia din urmă expoziția HOLD STILL-keep going, în 2001, în care se putea observa diferența de conservare a fotografiilor vechi, mai îngălbenite, oxidate, mai ales pe marginile albe, față de cele de producție recentă. Sunt două instantanee distincte. «În termeni generali, majoritatea tipurilor de fotografie sunt mai vulnerabile decât picturile și sculpturile, dar asta este departe de a fi un impediment pentru colecționare», observă Kara Felt, curator de fotografie la Muzeul de Artă din San Diego (Statele Unite).
Deși depinde pe cine întrebi. Unii mari colecționari spanioli evită fotografia. «Adevărata problemă, pe care nimeni nu o dezvăluie și cu care amatorul se confruntă după câțiva ani, este temperatura [aproximativ 21 de grade] și procentul de umiditate relativă [45%] de expunere. Nu se poate expune oriunde și oricât timp dorești», semnalează un colecționar din Baleare cu peste 400 de lucrări, care solicită anonimatul. «Dușmanul trăiește în casă: când artiștii și galeriștii decid să producă tiraje de diferite dimensiuni. Pură piață. Este fals că controlează tirajul. Din aceeași imagine vor crea o altă lucrare contemporană de dimensiune diferită. Uneori, chiar mai scumpă decât cele vintage. Este foarte descurajant. Piața este vinovată de situație, iar colecționarul abia se poate plânge», regretă acesta. «Va sfârși ca videoul: va fi folosit doar în instituții».
La Muzeul de Artă Contemporană din Barcelona (Macba) se lucrează — la fel ca în majoritatea instituțiilor — digitalizând fotografiile, copiind diapozitivele originale și conservând cele autentice în întuneric și la temperaturi scăzute. Se expun (la fel ca desenele) foarte puține zile. Sistemele de conservare pot servi și la îmbunătățirea longevității unei lucrări vechi. Lluís Roqué, conservator-restaurator de fotografie la muzeul catalan, consideră: «În final, este mai important cum este evaluată acea imagine decât cum este produsă». În practică, toate muzeele se bază pe limitarea luminii, folosirea filtrelor ultraviolete și încorporarea perioadelor de repaus în expunere.
Pe de altă parte, istoria a demonstrat că fotografiile pe bază de gelatină de argint sunt cele mai rezistente. Gabriel Pérez-Barreiro, directorul Muzeului Universității din Navarra (MUN), amintește ceva important: «Suportul face parte din conținut, deoarece reprezintă momentul în care acea imagine este fixată pe materialul selectat de artist. Se întâmplă ceva contradictoriu: există un sector al pieței care valorizează mai mult autenticul, artizanalul, vintage-ul, și poate de aceea marii colecționari de fotografie apreciază acea patină pe care timpul o adaugă obiectelor», subliniază el.
Wall admite că, deși există limitări atât în ceea ce privește hârtiile, cât și cernelurile, există un interes generalizat al industriei pentru a le îmbunătăți. Dar insistă: «Factorul principal în conservare este atitudinea proprietarilor sau a celor care se ocupă de îngrijirea lor. Fotografiile trebuie expuse pentru o perioadă limitată. Este legitimă plăcerea de a putea vedea lucrarea ta preferată an de an. Iar colecțiile se bucură să arate publicului fondurile lor cele mai prețioase. Deși, în același timp, recunosc necesitatea de a păstra aceste obiecte pentru generațiile viitoare. Consecința? Creează programe care tratează expunerea anumitor lucrări ca ‘evenimente speciale’, în timp ce altele vor fi expuse permanent». La aproape 200 de ani de la invenția sa, fotografia a avansat în acest domeniu mai puțin decât se aștepta.
