Interviul la televiziune este o artă. Există jurnaliști incisivi, care îl pun pe celălalt în defensivă, care umplu scena de tensiune. Poate fi interesant atunci când se deconspiră ceva ce se dorea ascuns. Și există jurnaliști amabili, chiar pare că se acomodează prea mult, și care, atunci când celălalt este relaxat, îl fac să spună ceea ce nu spusese niciodată în public.

David Frost, o legendă a televiziunii din Regatul Unit și Statele Unite, era mai aproape de a doua categorie, pentru că manierele sale erau rafinate și elegante, putea fi cald și juca rolul falsei inocențe. Spunea că preferă conversația interogatoriului. Dar a știut să-i pună în dificultate și pe cei care stăteau de vorbă cu el. Faimoasă a fost seria de interviuri în care l-a presat pe Richard Nixon în 1977, la trei ani după demisia sa în urma scandalului Watergate, și l-a forțat să ceară scuze cetățenilor. „Am dezamăgit poporul Statelor Unite și voi purta această povară tot restul vieții mele”, a mărturisit el. Urmărită de 45 de milioane de persoane, conversația a avut un impact atât de mare încât a stat la baza filmului «Frost/Nixon».

Seria documentară «David Frost vs...» îl readuce în atenție pe regretatul jurnalist britanic (1939–2013). Producția nu va atrage doar pe cei interesați de comunicare, deoarece, prin el și prin personajele care defilează în programele sale, ni se povestește istoria unei perioade fascinante, anii șaizeci și șaptezeci, în care Frost a atins cea mai mare influență. Atunci era cunoscut drept „Căpitanul Jet Lag”, pentru că înregistra mai multe programe în aceeași săptămână, unele la Londra, altele la New York.

Frost nu se limita să observe și să întrebe: era și un protagonist al celor întâmplate. Îi însoțea pe The Beatles în tren, era prezent când Muhammad Ali îl învingea pe George Foreman și își recupera titlul mondial; a călătorit la Belfast după confruntări pentru a dialoga cu militanți din taberele adverse și le reproșa sângele nevinovat vărsat.

Era îndrăzneț, îi lua prin surprindere pe toți, fiecare program era un mic eveniment. Și, da, punea întrebări bune, cele pe care alții nu le-ar fi pus. Sărea peste scenariu, ieșea din previzibil. Își expunea invitații la dialog cu publicul. În toiul războiului din Vietnam, l-a reunit pe vicepreședintele lui Nixon, Spiro Agnew, cu cei mai străluciți intelectuali. Pe foarte rasistul guvernator al Alabamei și candidat la președinție îl întrerupea iar și iar pentru a explica care era problema căsătoriilor mixte și îl punea în evidență. Dezbătea din punct de vedere etic chiar și cu diavolul, dacă era necesar.

Primele trei capitole disponibile din serie (vor urma încă trei) se concentrează pe icoane ale culturii populare: The Beatles, Muhammad Ali și Jane Fonda. I-a primit pe George Harrison și John Lennon în momentul lor mistic, după ce se inițiaseră în meditație; Frost știa bine despre ce era vorba și a explorat această temă. Cei din Liverpool descoperiseră o nouă cale pentru a suporta povara faimei și renunțaseră deja la droguri. Când l-a întrebat pe George dacă ar trăi la fel fără banii săi, acesta a răspuns: „Cu siguranță aș trăi mai bine”. Într-o altă ocazie, i-a pus pe Lennon și Yoko Ono să creeze artă cu publicul: performance-ul consta în baterea cuielor într-o scândură. Înainte de asta, în programul său fusese lansată piesa Hey Jude, cu The Beatles contopindu-se cu publicul, într-unul dintre cele mai memorabile și ultimele lor apariții televizate. În aceste emisiuni era multă muzică live de calitate: o vedem pe Nina Simone, pe Louis Armstrong, pe Roberta Flack și alte vedete.

Celebrul interviu cu Nixon va ocupa unul dintre capitolele rămase (cele douălalte vor fi despre Elton John și conflictul din Orientul Mijlociu), dar fostul președinte al SUA apare mult și în capitolul dedicat lui Jane Fonda, care era un fel de sa „nemesis”. Actrița a trecut de la statutul de sex-symbol (după filmul său) la activistă de prim rang împotriva războiului din Vietnam, ceea ce a transformat-o în ținta furiei republicanilor. O vedem, tânără și frumoasă, confruntându-se cu puterea politică fără să măsoare consecințele. Un punct de cotitură a fost vizita sa la Hanoi, urmată de o campanie în toată SUA care o numea trădătoare, campanie ce a ajuns până în Congres și care aproape a adus-o în fața justiției. Din Hanoi, Fonda s-a adresat chiar prin radio soldaților americani pentru a le cere să înceteze lupta. Frost a considerat că a te alinia cu inamicul a fost o mare greșeală și i-a spus acest lucru, dar nu a încetat să-i ofere o platformă în emisiunea sa. În studioul său, nimeni nu era „anulat”.

Poate cel mai stimulant capitol este cel dedicat lui Muhammad Ali, cu care Frost a avut o relație strânsă de la primele lor contacte în 1968, când acesta nu se mai numea Cassius Clay pentru că se convertise la islam. Ali este o figură la fel de complexă pe cât de magnetică, care și-a folosit succesul pe ring pentru a-și proiecta ideologia și a plătit un preț pentru asta. A devenit un punct de referință pentru populația de culoare prin discursul său vehement împotriva rasismului, pentru tinerii hipioți prin refuzul său de a se înrola pentru a merge în Vietnam (ceea ce i-a costat titlul mondial și peste trei ani de carieră) și pentru ceea ce atunci se numea Lumea a Treia pentru denunțarea imperialismului și a colonialismului.

Cu el, Frost a avut dezbateri tensionate legate de conflictul rasial. Încă din primele lor interviuri îi reproșa că spusese că toți albii sunt răi, o frază care l-a obsedat pe Frost. „Mulți vor fi, dar toți?”, i-a spus el. Ali nu renunța la poziția sa, susținând că există o responsabilitate colectivă pentru sclavie și segregare. „Inamicul meu este omul alb”, spunea el. Boxerul vorbea și împotriva ideii de integrare, care pentru el echivala cu „dezintegrarea” națiunii negre. Dezbaterea s-a menținut deschisă timp de 34 de ani, pentru că în 2002, în ultimul dintre numeroasele lor dialoguri, un Muhammad Ali îmbătrânit și senin a ascultat aceeași întrebare și a răspuns că asta gândea el atunci, dar acum nu mai gândește așa. „Orice om poate fi rău. Este în minte, nu în culoare”. I-a luat mult timp jurnalistului să-și scoată acest ghimpe, să-l aducă pe interlocutorul său la poziția pe care o considera corectă.

Frost a practicat un jurnalism foarte liber, ancorat în principiile sale. A rămas activ, la BBC și apoi în programele în limba engleză ale Al Jazeera, până la moartea sa, la 74 de ani, în urma unui atac de cord. Ceea ce se vede în această serie despre cei mai buni ani ai săi lasă senzația că marile dezbateri sociale erau abordate atunci în spațiul public într-un mod mai deschis decât în lumea actuală, atât de maniheistă și furioasă. Desigur, nu exista Twitter, pardon, X. Dar înțelegi și că ceea ce se numește „cultură a anulării” nu a început nici azi, nici ieri. Și că Frost avea multe de oferit cetățenilor viitorului.