Asistăm la o creștere curioasă a interesului pentru misticism și figuri spirituale, cum ar fi Simone Weil, într-o societate occidentală aparent secularizată. Fenomenul este vizibil în diverse sfere culturale, de la cinematografie la muzică, unde artiști precum Rosalía se inspiră din spiritualitatea creștină, declanșând discuții despre o presupusă "întoarcere catolică" a tineretului.

Edituri prestigioase precum Sexto Piso și Penguin Classics contribuie la această revenire prin noi traduceri și ediții ale operelor unor mistici, inclusiv cele ale lui Weil. Această gânditoare franceză a secolului XX, supranumită "marțiana" de profesorul său Alain datorită amestecului său neobișnuit de misticism, angajament social și anarhism, este acum subiectul unor articole, eseuri și chiar influențe muzicale, transformându-se, în ochii unora, într-un adevărat "icon pop".

Interesul pentru Simone Weil nu este limitat la Spania, ci este un fenomen internațional, confirmat de noi publicații și de o prezență crescută în mediul academic. Ceea ce s-a schimbat, în special din 2019, este ruperea barierei dintre preocupările academice și publicul larg, care acum manifestă un interes mai generalizat.

Este dificil de susținut că această tendință indică o creștere semnificativă a apartenenței religioase în rândul tinerilor sau o întoarcere teocentrică a societății. Indicatorii arată că lumea occidentală rămâne predominant secularizată. Cu toate acestea, există o discuție tot mai frecventă despre nevoia de transcendență. Această nevoie acționează ca un refugiu post-pandemic, o căutare de certitudini într-o lume incertă. De asemenea, într-o eră în care instituțiile raționale par să fi eșuat, ne confruntăm cu vremuri iraționaliste și romantice, care se manifestă prin estetici filocatolicism, narațiuni neo-rurale sau teorii ale conspirației.

Figura lui Weil se potrivește perfect în acest context. Ea a fost o inovatoare, angajată și vizionară, abordând teme precum transcendența, precaritatea și condiția muncitorilor într-o Europă marcată de războaie mondiale. Însă, angajamentul ei extrem și "bolnăvicios" față de ideile sale devine un punct de disconfort, pe care societatea preferă să-l ignore.

Adesea, mai mult decât gândirea sa profundă, se rețin aspecte precum mortificările sau pulsiunea autodistructivă a lui Weil, transformându-o într-un episod din viața unei sfinte. Pe plan politic, este amintită participarea ei pe front, în Rezistență și în Columna Durruti. Însă, prezentarea ei ca mistică și figură spirituală, deși enigmă, riscă să o transforme într-un produs comercializabil.

O altă problemă este modul în care opera lui Weil este publicată și receptată. Multe dintre cărțile atribuite ei sunt de fapt "neocărți", compilații din jurnalele sale, ceea ce face ca cititorii să o perceapă ca pe o aforistă, mai degrabă decât să-i înțeleagă gândirea complexă și fragmentată. Weil nu a publicat cărți în timpul vieții sale, iar o mare parte din receptarea operei sale se datorează lui Albert Camus. Astăzi, editurile continuă această practică, dar riscă să prioritizeze marketingul în detrimentul profunzimii filosofice.

Viziunea lui Weil despre Dumnezeu, de exemplu, este mult mai incomodă decât cea promovată de estetizare. Ea nu crede într-un Dumnezeu intervenționist, ci într-un model de "decreare", de golire de sine pentru a realiza o "abdicare a unui Dumnezeu complet absent din univers", în căutarea unui ideal impersonal și a unei interdependențe radicale. Weil cere o umilire extremă și totală, o cale spre adevăr prin anihilarea sinelui.

De asemenea, în programul său pentru guvernul francez post-eliberare, Weil propunea un patriotism al compasiunii și al durerii, diferit de eroismul napoleonian, care să ofere "părții cele mai sărace a poporului un loc moral privilegiat". Ea deplângea lipsa de atenție față de săraci și nevoiași, preluând ideile lui Léon Bloy.

Simone Weil devine un "icon pop" deoarece fascinează creatorii culturali, care găsesc în ea o oglindă a ecourilor secolului trecut. Însă, succesul ei se datorează și capacității pieței culturale de a absorbi și estetiza orice imagine, transformând-o într-un ideal inofensiv de abnegație. Poate că cel mai bine ar fi să uităm de Weil cea populară și să ne concentrăm metodic pe conceptele și nefericirile ei, "decreând-o" și distanțându-ne de idolatria pe care ea însăși o denunța.