Pentru toți cei care au fost tineri în anii '80

Pentru toți cei care au fost tineri în anii '80, acei ani în care călătoriile în străinătate erau un vis îndepărtat pentru clasele sociale fără pedigree, singura modalitate de a-și imagina Glasgow era să observe cu atenție panorama aeriană care ilustrează Raintown (1987), primul album, pe atunci foarte popular, al celor de la Deacon Blue. Fotografia lui Oscar Marzarolli, o perspectivă alb-negru realizată dinspre vest spre sudul celui mai populat oraș din Scoția (622.000 de locuitori), se juca cu ambivalența norilor și profilul gri al clădirilor în fața strălucirii soarelui care se lupta să iasă dintre cumulusuri. Mulți au întrezărit un loc aspru și lipsit de savoare, dar Ricky Ross, unul dintre cei mai reputați autohtoni care populează acele străzi, dezminte categoric acest lucru. «Nu cred că această imagine pune Glasgow într-o lumină proastă. Este o fotografie prețioasă. Și suntem un oraș mare». Cântărețul, fondatorul și compozitorul aproape unic al Deacon Blue, în vârstă de 67 de ani, ne răspunde telefonic de la domiciliul său într-o dimineață neobișnuită de iarnă cu soare, nu înainte de a «ieși la alergat câțiva kilometri» și de a «găti câteva lucruri pentru un prieten care nu se simte prea bine». El se știe o voce autorizată: moștenitor al unei tradiții melodice locale uimitoare, cea a unor nume fabuloase precum Donovan, The Blue Nile, Altered Images, The Bluebells, Simple Minds, Friends Again sau Lloyd Cole, a asistat la defilarea altor moștenitori ilustri (Texas, Del Amitri, Travis, Franz Ferdinand, Gerry Cinnamon) fără ca repertoriul său, substanțiat de-a lungul a douăzeci de albume de grup sau solo, să-și piardă un strop de vigoare.

«Când am debutat, trecuseră 40 de ani de la al Doilea Război Mondial, dar ni se părea că suntem la ani lumină distanță», spune Ricky Ross, liderul grupului. De fapt, presa britanică a salutat călduros cel de-al unsprezecelea album al celor de la Blue, The Great Western World, care comemorează cea de-a 40-a aniversare a fondării sextetului de astăzi și trasează o bisectoare milimetrică între mândria pentru bagajul acumulat și o privire adultă asupra incertitudinilor acestui prezent distopic. «Când te apuci să scrii», argumentează Ross, «întotdeauna ajunge un punct în care te gândești dacă mai există cu adevărat un nou disc de făcut. Și da, aceste cântece ridică întrebări despre maturizare, despre îmbătrânire și despre incertitudinea față de viitor. Cred că în toate acestea a stat pentru mine plăcerea de a le înregistra și faptul că trupa a ajuns într-un punct fantastic». «Cred că publicul nostru a devenit mai nostalgic decât noi», continuă Ross, care spune că «se bucură» încă de fiecare dată când interpretează hiturile sale cele mai vechi și incombustibile («Dignity», «Wages Day», «Real Gone Kid», «Loaded», «King of the New Year»…), dar preferă «să fie destul de realist și să se bucure pur și simplu de prezent». Iar cea mai bună radiografie a momentului său actual o oferă aceste 12 cântece care abordează pierderi, evocări, fulgerări de pasiune nocturnă («Underneath the Stars»), apeluri la potențialul vindecător al muzicii («Turn Up Your Radio!»), monumente închinate anilor tinereții (superba «How We Remember It») și, desigur, acel autoportret, «Late ’88», despre momentul precis în care el și colegii săi de călătorie — printre care și partenera sa și inconfundabila a doua voce, Lorraine McIntosh — au devenit vedete internaționale strălucitoare.

«Cântecul include versul «Nu ne gândeam niciodată la ziua de mâine», pentru că era riguros adevărat în cazul nostru», zâmbește el. «Când ești tânăr, cine se gândește la asta? Gândește-te: în 1986 și 1987, în timp ce înregistram Raintown, trecuseră doar patru decenii de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar ni se părea că suntem la ani lumină distanță. Era lumea părinților noștri, nu a noastră». Și ce vor crede tinerii de acum despre voi?, îl întrerupem. «Putem să le părem irelevanți pentru ceea ce au ei de făcut. Și înțeleg asta», recunoaște el fără urmă de ranchiună. În realitate, această detașare este departe de a fi generalizată. O parte din tineri, și mai ales într-un ținut atât de sentimental precum cel scoțian, îi privesc pe cei mai în vârstă ca pe un reper de la care să ia notițe și să extragă învățăminte, deși Ross, cu peste două sute de compoziții la activ, se declară incapabil să ofere sfaturi substanțiale. «La această oră încă nu știu cum se naște un cântec», exclamă el cu o onestitate dezarmantă. «În cazul meu, de obicei începe de la o idee, iar acea idee are nevoie, înainte de toate, de un titlu bun. Scriu argumentul în telefon și ceva timp mai târziu, tot pe mobil, înregistrez note vocale: de obicei, eu însumi stând la pian și cântând scheletul a ceva. Nimic mai mult». De acolo se impune un proces de carantină, adesea de mai multe luni. «Dacă, revizuindu-le, cred că se remarcă prin ceva, spun: «Hmm, interesant, poate ar trebui să lucrăm». Dar dacă nu mă prind, pur și simplu le ignor».

În cazul The Great Western World au trecut de primul filtru aproape 25 de cântece, dintre care doar jumătate au ajuns să-și găsească loc pe șanțurile albastre ale vinilului. «Filtrul de calitate constă în faptul că atât eu, cât și toți ceilalți ne simțim mândri de cântece», subliniază autorul scoțian, «deși în cazul acestui disc a trebuit să luăm câteva decizii… dificile». Sunt eliminări care vor ajunge să iasă la iveală pe fețe B și alte artificii pentru completiști, iar la soliditatea acestora nu este străină prezența inginerului de sunet Matt Butler, același vechi prieten care pilota operațiunile și pe vremea lui Raintown. «De data aceasta ne-a dus la studiourile Rockfield, un loc foarte evocator pe care îl adoră. Și acolo am putut lucra live într-o atmosferă minunată, foarte creativă. Cred că se vede exact asta, că am înregistrat fiecare cântec așa cum ne-a cerut corpul». Ricky spune că duce o viață liniștită, chiar dacă trebuie să-și facă loc în program pentru a înregistra emisiunea despre muzică country pe care o conduce la BBC Radio Scotland. Acum, cu turneul de prezentare a noului album și cu repetițiile pentru «o viitoare piesă de teatru», liniștea îi va dispărea pentru câteva luni. Dar când se va întoarce la viața de acasă, fără îndoială, va relua și înregistrarea notelor sale vocale embrionare. Un al doisprezecelea album? Înainte de a închide, ne-a mai rămas o curiozitate irepresionabilă. În Spania, mulți fani asociază în subconștient numele Deacon Blue și Prefab Sprout. Se întâmplă și în alte părți? «Serios? Păi abia îi cunosc! Ne-am întâlnit de vreo două ori, le-am ascultat muzica și toți sunt niște oameni minunați. Dar cred că am luat drumuri muzicale diferite».

The Great Western World Deacon Blue Cooking Vinyl/Popstock!