Eseul jurnalistei Noelia Ramírez, intitulat "Nimeni nu mă aștepta aici", oferă o incursiune profundă în conceptul de "limburi" – acele non-locuri care ne trimit la origini sau la spațiul în care aspirăm să ne situăm. Asemenea unei călătorii pe insula imaginară Null Island (punctul de intersecție al meridianului Greenwich cu Ecuatorul), autoarea își descrie propriile "non-locuri": zonele de graniță dintre mare și nisip, pragurile, limbii, unde nu există limite clare.

Cartea este multilaterală. Pe de o parte, este o cronică a declasării sociale, a dorinței de acceptare, a asimilării culturale și a procesului de scriere în sine, care devine o cale spre dobândirea unei voci autentice. Ramírez abordează complexitățile autoidentificării "charnegos" – persoane originare din alte regiuni ale Spaniei, dar care trăiesc în Catalonia – și dilemele victimizării. Crezul ei este onestitatea fără compromisuri: "Dacă nu-mi place ceva, o spun; dacă-mi place, o spun". Această parte a eseului, scrisă cu o furie incomensurabilă, amintește de "Strigătul" lui Munch, reflectând o ruptură interioară și un echilibru constant pe marginea prăpastiei: "Aproape catalană. Aproape charnega. Aproape fițoasă. Aproape țărancă. Aproape victimă. Aproape răzbunătoare. Aproape mamă. Aproape scriitoare".

Însă există și o altă latură a eseului. Aceasta se metamorfozează într-o carte despre doliul matern, iar atunci furia devine doar una dintre fazele schemei Elisabeth Kübler-Ross pentru pierderi catastrofale: negare, furie, negociere, depresie, acceptare. Acest aspect al cărții funcționează ca un fel de exorcism, scris cu o "melasă întunecată", cu acea frumusețe stranie a durerilor de neconsolat. Capitolul final, dedicat doliului matern, la fel ca și capitolele despre "charnegos", este excepțional, permițând cititorilor să se regăsească în primele rânduri, de exemplu: "În cartier nu există nume de familie".

"Nimeni nu mă aștepta aici" nu este o carte perfectă – cine vrea cărți perfecte? – dar este o carte puternică. Pe "Null Island" al căutărilor eronate, noua noastră scriitoare locuiește în acel gol suspendat al "încă nu", unde sub zgomot și furie este pe cale să-și dea formă vocii sale. Sau, poate, se va debarasa de unele excese furioase și, în anumite faze, va reuși să traverseze limbul, acel prag binecuvântat, cu picioarele goale, între nisip și apă, cu acea voce "lămâioasă" revărsând o lumină imensă, imensă, asupra unora dintre paginile acestui eseu, care este un fel de "samfaina" – o tocăniță de legume. Precum cele ale mamei sale.