Sunt îmbrăcat într-un costum verde fistic, îmi scot un muci și-l lipesc pe perete. Este prima mea amintire, de la patru ani, și se întâmplă în liftul casei mele din Oviedo, unde am crescut. O modalitate curioasă de a-mi inaugura memoria autobiografică. Am crescut urcând și coborând cu acel lift, m-am văzut schimbându-mă zi de zi în acea oglindă și am văzut trecerea generațiilor reflectată în cei dragi. Liftul este imuabil de mai bine de patru decenii, astfel încât atunci când îl folosesc în 2025 am senzația că, atunci când se oprește, în loc de etajul patru, pot ieși în anul 1987, în 1993, în 2011… sau chiar astăzi, care este, în cele din urmă, locul în care apar mereu. Deși acel astăzi se schimbă și se scurge vertiginos. Mai multe informațiiMai multă creștere, mai puțin război

Îmi amintesc că urcam și coboram cu tatăl meu, în timp ce își punea un pachet de Winston american în șosetă: mi se părea un gigant, cu barba lui aspră, jacheta lui de piele și mirosul lui etern de gin Gordon’s. El a fost primul care a murit, în patul de 90 din apartamentul său de burlac, tocmai din cauza acelui miros etern de alcool care obișnuia să umple liftul. Am văzut-o îmbătrânind acolo pe mătușa mea Vicen, care a fost, în practică, ca bunica mea: ea se micșora cu anii în timp ce eu creșteam. În primele călătorii mă ținea de mână și eram atât de mic încât trebuia să fac mici salturi pentru a mă vedea în oglindă. În ultima ei călătorie, ea era, transformată în cenușă, într-o urnă metalică strălucitoare pe care o țineam între brațe. Am făcut o fotografie cu acel moment, când mă îndreptam spre înmormântare la biserica San Juan pentru a citi un necrolog pe care tocmai îl scrisesem, tremurând. În fotografie sunt eu, deja transformat într-un bărbat, cu jacheta mea de blugi cu blană, și acel recipient metalizat în care călătorea ultimul reziduu fizic al lui Vicen. Cred că am pierdut acea fotografie. Mama mea, când era bolnavă, a urcat într-o zi în acel lift, venind de la spital, și ne gândeam că nu va mai coborî niciodată, că va ajunge în patul ei. În cele din urmă, a făcut o ultimă călătorie, ținută de doi infirmieri corpolenți, care o vor duce cu ambulanța la secția de îngrijiri paliative. Nu mai cântărea aproape nimic. Eu continui să urc și să cobor. Acum o fac cu fiica mea, care se uită zâmbitoare în oglinda liftului, din cărucior, fără să cunoască drama cosmică care se întâmplă pe acea suprafață lustruită. Care va crește în timp ce eu voi scădea. Mama, tata, mătușa Vicen, au trecut prin acea oglindă și acum sunt toți morți, și nu pot să-i întreb cum era lumea înainte, nici cum a fost copilăria mea uitată. Dar liftul rămâne, cu pereții săi care simulează lemnul, cu acel sunet ritmic și mecanic pe care îl am gravat în creier de când eram un copil, cu acea oglindă care ne-a văzut trecând pe toți, generații ale acestei familii, și care cu siguranță știe deja când va fi ultima mea călătorie. Pentru că acest lift ne va supraviețui și va continua să urce și să coboare până la sfârșitul zilelor.