Arta poate face multe lucruri, poate chiar tot ceea ce își doresc artiștii. Unul dintre ele este să reinventeze realitatea, sau mai bine zis să o reconstruiască după propriile reguli. Această motivație se ghicește în Grădina Tarot, creația unică a artistei franceze Niki de Saint Phalle (1930-2002), căreia i-a dedicat un sfert de secol din viața sa, practic până în momentul morții.

Situată în sudul Toscanei, lângă micul oraș Capalbio, în Garavicchio, această grădină nu își dezvăluie imediat secretele. O poartă de intrare din piatră, ca un zid, oferă puține informații despre ce se află dincolo. Intrarea este relativ simplă, prin achitarea unui bilet, dar ieșirea poate dura mai mult, pentru că, așa cum se întâmplă în cele mai bune cazuri cu operele de artă, vizitatorul rămâne mental captivat de loc și de istoria sa.

Prima dată când artista a simțit dorința de a-și crea propria grădină sculpturală a fost în jurul anului 1955, la descoperirea uimită a Parcului Güell din Barcelona. A descris acel moment în termeni apropiați unei revelații mistice: „Știam că într-o zi voi construi și eu o grădină extraordinară unde oamenii se vor simți reconfortați, distrați și încântați”, a scris ea.

Astăzi, Grădina Tarot oferă aceste senzații vizitatorilor săi, care nu sunt puțini – peste 130.000 anual, conform fundației care o gestionează – deși este un loc nu foarte popular în comparație cu alte destinații artistice europene. Este un parc sculptural vast cu opere monumentale, multe dintre ele tranzitabile, care interpretează cele 22 de arcane majore ale Tarotului.

Pe lângă opera lui Gaudí, inspirația principală provine de la două mari proiecte ale artiștilor autodidacți și excentrici din secolul al XX-lea pe care Niki de Saint Phalle i-a cunoscut în călătoriile sale: Turnurile Watts din Los Angeles (realizate de un muncitor în construcții, imigrant italian) și Palatul Ideal din Hauterives (Franța) (construit de poștașul Ferdinand Cheval).

Ideea a germinat în mintea lui Niki de Saint Phalle timp de două decenii. În 1974, în timpul unei vacanțe în Elveția, artista a întâlnit-o pe Marella Caracciolo. Saint Phalle și-a exprimat dorința de a construi un parc sculptural, iar Caracciolo s-a oferit să medieze cu familia sa pentru a colabora la proiect. Ca rezultat, frații Marellei, Nicola și Carlo Caracciolo, au cedat o parte din terenurile lor din Toscana. Construcția Grădinii Tarot a început acolo în 1979 și a fost deschisă publicului în 1998, dar a rămas o lucrare în progres până la decesul autoarei, patru ani mai târziu.

În Grădina Tarot nu există rute fixe sau audioghiduri, deoarece, așa cum indică Bloum Cárdenas, nepoata artistei și membră a consiliului de administrație al fundației, „aceasta este o călătorie ezoterică”. Doar un panou din ceramică la intrare, cu scrisul de mână al lui Niki de Saint Phalle, explică originea proiectului și dorința sa de a rămâne o lucrare unitară, bine întreținută și conservată. Căile dintre opere sunt pavate cu piatră și poartă inscripții în diverse limbi și alfabete, inclusiv hieroglife egiptene.

Toate sculpturile respectă stilul vizual caracteristic al autoarei, cu formele sale curbe și organice, coloritul extrem, referințele diverse și aprecierea pentru universul Evului Mediu. Ele resemnifică cărțile de Tarot pentru a construi un univers marcat de triumful femininului: Moartea ia forma uneia dintre iconicele sale Nana (fete) călare, părând mai veselă decât lugubră; Magul și Înalta Preoteasă, suprapuse, formează o fântână care, printr-o cascadă-scară, alimentează cu apă un iaz; Împăratul, definit drept „cartea puterii masculine”, devine un fel de piață publică încoronată de simboluri patriarhale, dar găzduiește în interior o altă fântână compusă din patru femei care împart baia liniștit.

Temperanța este o femeie-înger voluptoasă care pare să danseze deasupra capelei pe care Niki de Saint Phalle a promis să o deschidă după ce al doilea soț, sculptorul Jean Tinguely, a depășit o criză de sănătate. Iar Împărăteasa ia forma unui sfinx multicolor și găzduiește o locuință – pe lângă sculpturile Carului, Stelei și Judecății – în care însăși Niki de Saint Phalle obișnuia să locuiască atunci când lucra pe șantier. Acoperită cu oglinzi la interior, este o locuință de poveste căreia nu-i lipsesc niciunul dintre elementele așteptate într-un apartament contemporan, inclusiv bucătăria și baia. Pentru invitații săi, artista rezerva încăperile unei alte cărți, Turnul, cu vârful retezat.

Dar poate cartea care concentrează cel mai bine psihologia și traseul personal al creatoarei sale este Forța, reprezentată ca un ansamblu sculptural în care o domniță pare să îmblânzească un dragon, aluzie la niște demoni interiori al căror control necesită, într-adevăr, o anumită forță de voință. Despre asta știa Niki de Saint Phalle, a cărei viață, deloc lipsită de dificultăți, este adesea rememorată cu ocazia expozițiilor sale, cum ar fi cea de acum un deceniu dedicată la Grand Palais din Paris și Guggenheim din Bilbao.

Născută într-o familie franco-americană burgheză și cosmopolită, a lucrat foarte tânără ca model (a apărut pe coperta ediției franceze a revistei Vogue), activitate pe care a găsit-o puțin satisfăcătoare și pe care a abandonat-o curând pentru a se dedica creației ca artistă fără formare academică. S-a căsătorit și foarte tânără cu primul său soț, scriitorul american Harry Mathews, cu care a avut doi copii, Laura și Philip. Cu al doilea soț, sculptorul elvețian Jean Tinguely, a avut o relație care a durat până la moartea lui în 1991. În ambele cazuri, infidelitățile au fost frecvente. Pe de altă parte, a suferit mai multe crize timpurii de sănătate mintală, pentru care a fost tratată cu terapie electroșoc. În anii '90 a afirmat public că a suferit abuzuri sexuale din partea tatălui său în copilărie, traumă despre care dăduse deja indicii în Daddy, filmul pe care l-a regizat în 1973.

Din această rană au fost interpretate de atunci unele dintre seriile sale cele mai cunoscute, precum Tirs (care includeau performance-uri în care ea însăși trăgea asupra sacilor umpluți cu vopsea) sau Nanas, sculpturile sale de corpuri feminine puțin conforme cu canoanele de frumusețe contemporane și un cromatism ce atinge psihodelicul, într-o reprezentare a femeii care pare să se ridice deasupra victimizării și să îmbrățișeze o emancipare festivă.

Tocmai aceste Nana au servit la difuzarea operei lui Niki de Saint Phalle în rândul publicului larg. Bloum Cárdenas, însă, asigură că succesul masiv al bunicii sale a fost invers proporțional cu interesul față de ea în rândul muzeelor și centrelor de artă prestigioase franceze: „În Franța a fost întotdeauna iubită la nivel popular, dar instituțiile o ignorau, ceea ce s-a schimbat puțin odată cu expoziția de la Grand Palais din 2014”, afirmă ea. „Între timp, în Japonia, Germania, Regatul Unit sau Suedia, a fost mai apreciată”.

Centrul Pompidou din Paris deține lucrări ale sale în colecție și i-a comandat ei și lui Tinguely realizarea Fântânii Stravinsky. O altă comandă publică importantă a fost cea primită de la președintele Franței în 1987, marea fântână realizată din nou împreună cu Tinguely pentru localitatea Château-Chinon. Jean-Gabriel Mitterrand, nepotul fostului președinte francez și proprietarul Galerie Mitterrand din Paris, reprezintă astăzi moștenirea artistei.

Galerie Mitterrand îi va dedica lui Niki de Saint Phalle, începând cu 6 iunie, o expoziție. La sfârșitul lunii iunie se va inaugura la Grand Palais din Paris o altă expoziție, coprodusă cu Centrul Pompidou, despre ea, Tinguely și curatorul suedez Pontus Hultén. De asemenea, Tinguely și De Saint Phalle vor ocupa sălile galeriei private Hauser & Wirth din Somerset (Regatul Unit), începând cu 17 mai. Anul trecut a fost lansat filmul biografic „Niki”, regizat de Céline Sallette, și documentarul japonez „Viva Niki”, care dedică o atenție specială construcției Grădinii Tarot.

Finanțată prin resurse proprii, donații, vânzarea de sculpturi, licențe de parfumuri și merchandising, Grădina a fost un adevărat proiect de viață pentru De Saint Phalle, al cărei interes pentru ezoterism a avut un parcurs lung. Se pare că prima soție a lui Tinguely, Eva Aeppli, a introdus-o în cunoașterea Tarotului, un instrument cu origini difuze care traversează epoci, geografii și contexte religioase. Tarotul a servit drept inspirație multor alți artiști, de la suprarealista Leonora Carrington la Suzanne Treister.

Timp de două decenii, De Saint Phalle a lucrat cu diverși artiști colaboratori pentru a ridica grădina și a contat pe o echipă care, în momentele de vârf, număra circa 20 de persoane, plus trei cuptoare pentru fabricarea pe loc a pieselor ceramice. Prietenul său, arhitectul italian Mario Botta, este autorul zidului de piatră de la intrare. Deoarece construcția a început în cea mai absolută ilegalitate, fără permisele necesare, pe parcursul lungului proces au existat mai multe întreruperi prin ordin administrativ. Parcul a avut și dușmani, mai mult sau mai puțin interni: conform Bloum Cárdenas, cumnata Marellei Caracciolo, intelectuala și politiciana Susanna Agnelli, „o detesta”.

La mai mult de un sfert de secol de la deschiderea sa, Grădina prezintă o stare generală mai mult decât acceptabilă, deși Bloum Cárdenas subliniază probleme de conservare, care sunt pe cale de rezolvare. Diversitatea materialelor – ceramică, oglinzi, metal, rășini, ciment sau piatră – și faptul că operele sunt expuse intemperiilor transformă întreținerea într-o bătălie nesfârșită. „Trebuie restaurat constant”, explică Cárdenas. „Din momentul în care Niki a murit, producția s-a oprit și a început restaurarea”. Sculpturile din centru nu sunt și nu vor fi comercializate. „Operele nu pot fi mutate, au sens doar aici”, indică Bloum Cárdenas. „Nu au valoare comercială și nu vor fi niciodată de vânzare”. La care Jean-Gabriel Mitterand adaugă laconic: „Acesta este prețul ezoterismului”.