Când anul trecut i s-a anulat chiria cabanei unde locuia în Villa Gesell (Argentina), Guillermo Saccomanno s-a gândit: „Și acum ce fac?”.

Prietena lui i-a oferit garajul casei sale. Vizitându-l, Saccomanno s-a gândit: „În acest spațiu pot scrie perfect”. Nu erau ferestre, dar exista o baie, o chicinetă și un loc unde să stai și să tastezi. Acolo s-a instalat pentru a lucra la un roman centrat pe viața unei familii din orașul descris în carte, intitulată Cámara Gesell. Cu toate acestea, o pneumonie mai întâi, coronavirusul apoi și o altă pneumonie, adăugate la o serie de tulburări neurologice care îl împiedicau să pronunțe cuvântul gândit, i-au complicat sarcina. Împotriva tuturor acestora, și-a spus: „Romanul îl termin”. Cu prietena lui punându-i cârpe pe cap pentru a-i ușura febra, tastând pe telefonul mobil în clinica unde era internat, a urmărit firul narativ al acelor personaje disperate, amorale, ticăloase și egoiste. L-a scris în trei luni și l-a corectat în alte trei: o evadare din disconfortul care îl inunda.

Mai multe informații

• Argentinianul Guillermo Saccomanno câștigă premiul Alfaguara pentru roman 2025

Scriitorul, scenaristul și eseistul crede că, la 76 de ani, „dă o tură gratis”. „Nu știu dacă frica este o combustie, dar când ești băgat într-un roman te salvezi, pentru că înainte de a muri trebuie să-l termini”, spune el. La insistențele prietenei sale și a unor prieteni, a decis să-l trimită la premiul Alfaguara. Dintre 725 de manuscrise, juriul l-a ales în unanimitate. Pe lângă publicare, premiul include o sculptură de Martín Chirino și 168.000 de euro.

Întrebare. Ce înseamnă acest premiu pentru tine?

Răspuns. Nu pot ignora factorul economic. Mă prinde într-un moment în care sunt pe linia de plutire. Toată viața mea am trăit pe linia de plutire. Toată viața mea a fost fără economii. În octombrie am avut un anevrism și mi s-a făcut o operație de urgență. Casa de asigurări sociale urma să-mi dea materialul chirurgical, dar nu cu rapiditatea de care aveam nevoie. Fiicele mele au strâns cei 15.000 de dolari cât a costat operația: bani pe care astăzi, cinci luni mai târziu, încă nu mi-i restituie. Într-un fel, această anecdotă explică ce înseamnă acest premiu: este o bucurie și funcționează nu atât ca economii, cât ca suport. Scriitorii nu au un destin bun. Aceasta nu este o meserie sănătoasă. În acest sens, este o meserie de risc. Apoi este prestigiul, pentru că l-au câștigat scriitori pe care îi admir, precum Tomás [Eloy Martínez] și [Leopoldo] Brizuela. Și, de asemenea, pe de altă parte, să fii citit în limba ta. Mi s-a întâmplat să merg în Uruguay sau în Chile și să descopăr că acolo nu se aflau cărțile mele.

P. Într-un interviu spuneați că scrisul este fericire. Vă place să scrieți sau vă place că ați scris?

R. Eu cred că atunci când scrii ai ideea că faci ceva. Uneori, simți o putere nemaiauzită. Când îți iese, simți că muzica sună. Dar și când nu iese, te simți ultimul fraier, Kafka care apare în ziare. Nu? Eu, de aceea, încerc să nu am cărți de-ale mele acasă.

P. De ce?

R. Pentru că dacă te întorci, te gândești: „Uau, ce bine îmi ieșea înainte!”. Sau ți se poate întâmpla și: „Cum am putut scrie această prostie!”.

P. Dacă ne gândim la povestea celuilalt Borges și se întâlnește cu sinele său de 20 de ani, ce i-ar spune?

R. Nu pot, nu pot.

P. Ce sfat literar i-ați da acelui scriitor în devenire?

R. Să muncească. Să-i dea drumul. Să se bage.

P. Era ceva ce avea clar de la început?

R. Nu știu dacă aveam clar, pentru că unul începe cu o mare omnipotenta: ai în față un drum lung. Acum, drumul îl am parcurs. Văd ce se întâmplă în acest timp ―nu știu dacă de reducere, dar…― suplimentar. În plus, în această meserie în fiecare zi ai ceva nou. În față ai abisul.

P. De ce?

R. Trebuie să încerci să nu cazi. A scrie este o fericire, dar fericirea de a merge pe cornișă.

P. Unde scrieți?

R. Aici acasă. Dar uneori scriu și în baruri. Spre seară, mă duc la Florida Garden. Duc un caiet și o carte. Oricum, cred că acesta este un job full time, pentru că atunci când nu scrii gândești sau notezi idei. Și în asta, fundamental pentru mine este lectura de poezie. Eu cred că sunt, ca mulți, un poet frustrat. Mă fascinează poezia: scriu poezie, dar nu o arăt. Deși scriu despre poezie.

Saccomanno, în ianuarie într-o imagine cedată de editura Alfaguara.

Lucrecia rampoldi

P. Într-un interviu spuneați că unul trebuie să se pună la încercare tot timpul, unul nu poate sta liniștit niciodată. De ce?

R. Pentru că nu! Cum să stai liniștit? (râsete). Dacă stai liniștit, ai fost…

P. Și acum ce urmează? Adică, în acest sens de a te gândi să nu stai pe loc.

R. Unul dintre fantasmele pe care ți le generează un premiu ca acesta este că implică a călători. Și asta te distrage, îți face zgomot în cap. Eu aș prefera să scriu în loc să stau de vorbă cu tine. Înțelegi? Eu știu că ies în suplimentul de Cultură de la Джерело новини, dar suplimentul de Cultură nu scrie pentru mine.

P. Ce ați relegat pentru scriere?

R. Unul relegă în relațiile afective, amână. Cum spunea Kafka, literatura este ca o religie. Te cere să fii devotat, te cere să fii enoriaș. Atunci acolo pui situații familiale, situații de cuplu, trăiești în funcție de... Cred că nu se poate fi scriitor cu jumătate de normă.

P. Este o decizie care se ia?

R. Eu cred că este să-ți placă disciplina. Desigur, există și alt tip de scriitori, există scriitori cărora le interesează mai mult figurarea ―să iasă la televizor și în ziare― decât să publice. Există o mulțime de profitori care se agață de orice cauză pentru a avea o poză în ziar. Nu spun că nu există scriitori care câștigă bani: există și unii foarte buni, dar nu trebuie să ne amăgim. Dacă există o promisiune, este pe termen lung. Dumnezeu te invită la un grătar când nu mai ai dinți.

P. Ce înseamnă a scrie bine?

R. A găsi o voce și o viziune asupra lumii personală. Ca din ceva, tu să poți să te gândești: este arltiano, este borgiano, este kafkiano.

P. Spuneați că în ultimul timp nu există o preocupare pentru limbaj…

R. A găsi o voce proprie!

P. Este pentru că nu se caută?

R. Capcana este că unul își caută propria voce, dar nu-și dă seama când o găsește. Pentru că dacă-ți dai seama, atunci începe mașinăria de repetat: ai un format. Interesant este să nu faci nimic la fel. Mie îmi place ca fiecare carte să fie diferită. Eu cred că acest roman [Arderá el viento] nu are nimic de-a face cu Mirlo. Bine, poți să spui: da, și Cámara Gesell? Dar este un teritoriu. Și eu am scris diferite lucruri despre acel teritoriu.

P. Competiția este împotriva ta însuți?

R. Da. Boxezi cu oglinda.

P. Și câștigi sau pierzi?

R. Nu știu.

P. Pierzi mereu… (râsete).

R. Ce se întâmplă este că dacă spargi oglinda nu mai ești tu. Aceasta este capcana. Nu poți sparge oglinda. Ideal este să treci de cealaltă parte. Și în acea dialectică, îți trece viața.

P. O cursă disperată spre un loc unde nu vei ajunge niciodată.

R. Și dacă ai ajuns nu știi... În plus: știind dinainte că nu o vei avea ușor. În nicio țară, dar aici [în Argentina] mai puțin… Aici, scriitorii își câștigă viața lucrând la lucruri asemănătoare cu literatura: publicitate, scenarii, jurnalism... și încercând ca asta să nu-i contamineze.

P. Fogwill spunea că cea a scriitorilor este o carieră de eșec.

R. Este o succesiune. Lema cred că este ceea ce a spus Beckett: „Eșuează, eșuează din nou. Eșuează mai bine”. Adică, a perfecționa înfrângerea. În plus, ce pretinzi să câștigi? Eternitatea? Dacă în eternitate nu vei fi…