În «Animale arhitecte» (TV3), Núria Moliner s-a apropiat de latura inovatoare a arhitecturii catalane.

Acum propune «Între patru pereți» (3Cat), unde vizitează zece case ale unor persoane cunoscute. Sunt capitole de jumătate de oră și este întotdeauna însoțită de unul dintre locuitorii casei. Acest detaliu este important, deoarece îl îndepărtează de reportajul tipic de interioare, unde arată un apartament sau un conac fără ca vreunul dintre locuitorii săi să explice cum profită de spații. În acest domeniu, documentarul din 2009 «Koolhaas Houselife», despre casa din Bordeaux proiectată de arhitect, rămâne un reper imbatabil. În acest documentar, spectatorul parcurge casa însoțit de femeia de serviciu care se ocupă de întreținerea acesteia. O abordare simplă și unică. Mai multe informații Despre planul secvență în urma «Adolescencei»

«Între patru pereți» învinge rezistența unora dintre protagoniști de a lăsa televiziunea să intre.

Joan Pons, Petit de Cal Eril, își manifestă teama că nu va părea un program de genul celor în care un «pijo» își arată apartamentul. Peyu, mai direct, afirmă că «urăște» să-și arate casa. Amândoi, însă, o fac cu foarte bună voință și dedicație. Programul are două fragilități notabile. Pe de o parte, depinde de capacitatea foarte inegală pe care o au gazdele de a verbaliza experiența lor ca utilizatori, locuitori, ai apartamentului sau casei. Și surprinde faptul că prezentatoarea programului pare să nu vrea să vorbească prea mult despre arhitectură, în ciuda pregătirii sale solide în acest domeniu. O parte din fiecare capitol este un interviu cu protagonistul despre viața și practica sa profesională, ceea ce transformă propunerea într-o versiune ușoară, foarte ușoară, a «El convidat».

Un indiciu al acestei frici de a vorbi despre arhitectură este secțiunea de un minut pe care Moliner o dedică expunerii teoriei. O intitulează «La xapa». În limbaj colocvial, «donar la xapa» înseamnă a plictisi, a fi un plumb, a bate câmpii. Și se întâmplă să fie unul dintre cele mai bune minute ale programului. Nu sunt multe. În «La xapa», Moliner vorbește despre stilul wabi-sabi unde militează Bojan Krkić — frumusețea lucrurilor naturale, a simplității sau a imperfecțiunii —; despre decretul de locuibilitate care stabilește minimele pe care trebuie să le aibă un spațiu pentru a trăi — 35 de metri pătrați —; despre orașul de 15 minute unde există tot ce este necesar pentru a trăi, mergând cu transportul public; despre importanța materialelor; etcetera.

Poate pentru că sunt actrițe, se remarcă abilitățile expozitive ale Patriciei Bargalló — care locuiește într-un apartament autogestionat și are un discurs clar militant pentru dreptul la locuință — și Carol Rovira — care, într-un mod deosebit de emoționant, arată colțurile peisajului și căsuța din orezării pe care a făcut-o tatăl său zidar, o arhitectură fără arhitect.

Núria Moliner cu Ana Viladomiu, ultima vecină din La Pedrera.TV3

În schimb, în capitolul dedicat casei familiale excepționale a proprietăresei restaurantului Les Cols, din Olot, lucrare a echipei RCR, Moliner pare incapabilă să depășească extazul pe care i-l provoacă și să ne explice ceva mai mult. Acest episod nu ajunge, nici de departe, la capitolul pe care seria BBC «The World’s Most Extraordinary Homes» (2017-2018) i l-a dedicat. Arhitectul Piers Taylor și actrița Caroline Quentin fac vizita. Unul expune propunerile teoretice ale proiectului, iar Quentin nu ascunde o anumită reținere față de anumite soluții. De exemplu, tendința de a ascunde elementele mai cotidiene, cum ar fi un pat. De asemenea, se întreabă dacă este complicat să trăiești acolo, pentru a o găsi în cele din urmă primitoare, caldă. Unul dintre arhitecții RCR, Rafael Aranda, explică faptul că au vrut să creeze un spațiu pentru a se izola și a se reîntâlni cu peisajul. Utilizarea oțelului se justifică prin faptul că este un material contemporan și oxidabil care permite aprecierea trecerii timpului. Extazului lui Moliner îi lipsește discursul.

De asemenea, se irosește ceea ce ne-ar putea explica Nina Urgell despre apartamentul ei din Raval despre rolul luminii sau piesele de design, despre care Moliner explică în treacăt paternitatea, luând fotografii din cărți.

«Între patru pereți» vrea să demonstreze că este modern, dar narațiunea sa este o piedică. Uneori ne arată imagini cu susul în jos, face flash-uri spasmodice ilizibile despre detalii, etcetera. Păcat, una peste alta, pentru că serialul a procurat un mostru variat: apartamentul de 50 de metri, casa rurală, apartamentul de autor (Gaudí)... Derapajele spre «postureig» și o idee eronată despre lejeritate îl prejudiciază serios.