În câteva cuvinte
Articolul prezintă recenzia a două opere literare câștigătoare ale premiului Documenta 2024: «Țipetele» de Víctor Recort, un roman cu un umor negru implacabil, și «O pisică neagră în grădină» de Irene Zurrón, o colecție de povestiri care explorează incertitudinea și deruta. Ambele opere sunt apreciate pentru capacitatea autorilor de a transmite idei puternice într-un mod original și captivant.
Romanul «Țipetele» de Víctor Recort
Romanul «Țipetele» de Víctor Recort (Sant Boi de Llobregat, 1990), unul dintre cele două cărți care au obținut ex aequo premiul Documenta 2024, are o comică perturbatoare, deoarece sordiditatea morală a peripețiilor nu favorizează în niciun moment izbucnirea unui râs care se coace încet, dar fără a se concretiza vreodată. Este amar și sulfuric, și la fel de trist ca și cum l-am contempla pe Sisif, sătul de eforturi arzătoare și inutile, aruncându-se în gol: ne imaginăm autorul, în camera sa de scris, și îl vedem capabil să facă să vibreze geamurile ferestrei cu forța unui țipăt la fel de gratuit de disperat ca cele care inundau fără milă «Crónicas marcianas», porcăria TV care trebuie să inspire emisiunea unde în tinerețe colaborau cei trei protagoniști ai romanului.
«O pisică neagră în grădină» de Irene Zurrón
În schimb, dacă am vrea să ne imaginăm locul unde Irene Zurrón (Palma, 1990) ar fi putut scrie cele opt povestiri care alcătuiesc «O pisică neagră în grădină» – cealaltă lucrare premiată –, ar trebui să vizualizăm confortul unei camere bine ordonate, am auzi o muzică ușoară lângă murmur, dar am fi surprinși că lumina naturală provenită din exterior nu reușește să elimine, ici și colo, insinuarea unei penumbre la fel de incomode ca o amenințare de neînțeles pronunțată de dragul pronunțării de către un străin: povestirile lui Irene Zurrón sunt liniștite și inospitaliere, asemănătoare cu cineva care s-ar strădui să țină sub control defecțiunea sistemului său nervos, populate de personaje în plin derută, descoperindu-se locuitori ai unei realități de neînțeles.
Fie în magazinul de la prima linie a plajei care apare în «Rugina», fie în satul din interior hotărât să semene cu Twin Peaks pe care îl găsim în «Acel copac», fie în periplul – dintr-un oraș portughez până în Barcelona post-pandemică – urmat de protagonista din «Afară», Irene Zurrón ne plasează într-o situație similară cu cea a personajelor sale, și ne lovim de indiciile a ceva care ne înconjoară, în timp ce ne vedem incapabili să determinăm din ce substanță este făcut, dacă ne poate învăța vreo lecție practică, sau ce scop ascunde dincolo de intenția de a ne incomoda făcându-ne să ne interogăm despre noi înșine. Fie într-o casă care conține atâtea anxiolitice câte are o farmacie, într-un apartament unde o fotografie a cascadelor Niagara îl prezidează ca o obsesie, sau într-un altul transformat maniacal într-o seră, ne confruntăm cu virtutea constantă a lui Irene Zurrón: povestirile sale nu tratează atât despre revelația unui mister, cât despre cum să-l păzim; autoarea nu descifrează enigma, ci o acoperă și o prelungește dincolo de pagină.
Că cineva i-ar proteja este un lucru pe care cu siguranță l-ar fi apreciat cei trei sexagenari nefericiți și penibili din «Țipetele»: fideli chemării prieteniei – pentru a o menține, trebuie doar să se simtă identificați –, necunoscători că a vrea să fii mereu tânăr degradează, și ca și cum a comite răul le-ar fi indiferent, mulți ani după succesele lor televizate se reunesc din nou pentru a scoate cadavrul unei fete din apartamentul unuia dintre ei. Au ghinion, însă, că umorul negru al lui Víctor Recort este implacabil: nu le cruță ridicolul, batjocura, tristețea absurdului, ci și grația privirii compătimitoare. Cititorii, în schimb, avem norocul să cunoaștem un autor foarte agil în modul său de a gestiona momentele, cunoscător că a scrie nu înseamnă doar a imagina vârfurile memorabile ale unei povestiri – fără pauză, în «Țipetele» sunt câteva –, ci a reuși să facă tranzitabile văile care au funcția aparent umilă de a uni vârfurile: este rolul contracurentului pe care îl joacă în cadrul intrigii diferitele versiuni ale unui articol scris de naratorul romanului. Ne place și mai mult, însă, că în mijlocul atâtor devieri argumentale izbucnesc scântei puternice de gândire.
«Diferența dintre tristețe și dramă este că tristețea este o absență a bucuriei căreia nimeni nu i-a dat o formă, iar drama este o narațiune perfect legată în care la un moment dat a existat dragoste și acum nu mai există», citim în «Țipetele». «Ce faci, mă întreabă Adrià. Este incertitudinea, îi răspund. Deruta în fața viitorului. Pierderea controlului», explică naratoarea din «Carapace de broască țestoasă», una dintre cele mai bune povestiri din «O pisică neagră în grădină». În ciuda faptului că sunt două tipuri de scriitori foarte diferite, un lucru îi leagă pe Víctor Recort și Irene Zurrón: amândoi au lucruri de spus și știu cum să le spună.
