Joe Crepúsculo poate fi definit ca un «trubadur techno», așa cum se intitulează unul dintre albumele sale. «Deși acum încep să mă numească cantautor techno, lucru care îmi place la nebunie», spune el. Între timiditate, uimire și enigmă (deși în fotografii are o expresie încruntată), ne primește la librăria Ocho y Medio din Madrid. Cu numele real Joël Iriarte (Sant Joan Despí, Barcelona, 44 de ani), fiu al unei familii muncitoare care a emigrat din Badajoz, explorează în noul său album, «Museo de las desilusiones» (El Volcán), emoțiile triste, amestecându-le cu o întreagă panoplie de genuri digitale, mereu cu versuri atent lucrate, marca sa distinctivă. Într-unul dintre aceste versuri îl citează pe Tolstoi. În altul spune: «Să fie al naibii cine nu dansează».

Întrebare: Ce sunt aceste deziluzii despre care vorbiți în muzeul dumneavoastră?

Răspuns: Aveam multe cântece care vorbeau despre lucruri luminoase și am simțit nevoia să explorez ceva mai tulbure. Am vrut să mă concentrez pe partea mai întunecată și sinistră. Căutam o modalitate mai poliedrică de a vorbi despre emoții, ca în cazul evident al cântecului «Bailar y llorar» (A dansa și a plânge).

Î: Primul lucru la care m-am gândit a fost că sunt deziluziile vârstei mijlocii.

R: În această etapă a vieții trebuie să mergi înainte, chiar dacă îmbătrânești. Cred, fiind optimist, că atunci când un artist ajunge la vârsta mijlocie, se eliberează. În tinerețe ești închis în închisoarea curentelor și a modei, iar pe măsură ce îmbătrânești, aceste cuști se sparg. Poate însemna o criză, dar atunci ești cine vrei și faci ce vrei.

Î: Ce se întâmplă la această vârstă cu viața de noapte?

R: Eu nu merg în discoteci, nu dansez, nimic. Nu am mai făcut asta de mult timp.

Î: Dar în muzica dumneavoastră vorbiți mult despre dans. Și este muzică de dans.

R: Da, dar a dansa nu înseamnă a merge într-o discotecă. Eu dansez mult acasă. În pijama. Dimineața. Când lucram la acest album, dansam enorm, în acel stil erratic și dezordonat pe care îl am. A dansa înseamnă a dansa. Îmi place la nebunie să ascult hard techno sâmbătă dimineața în timp ce fac duș.

Î: Deci, nimic despre noapte.

R: Poate când eram tânăr și locuiam în Barcelona. Acum îmi place mai mult o masă bună și conversația de după. Și un karaoke!

Î: Îmi place cântecul dumneavoastră «Karaoke español».

R: Mie îmi place la nebunie karaoke-ul, mi se pare cea mai eficientă formă de divertisment. Se îmbină aspectul antropologic, cel social... Poți merge la un karaoke și să vezi cum oamenii se dezinhibă și ce muzică cântă. În două ore poți învăța multe despre grupul tău de prieteni și despre societate în general.

Î: Ce cântați dumneavoastră?

R: «Solo pienso en ti», de Víctor Manuel. «Si bastasen un par de canciones», de Eros Ramazzotti. Sunt un romantic. Și cânt și «El ciclo de la vida» din «Regele Leu». Ah, și o versiune în spaniolă a «Stand By Me», de Ben E. King. O traduc eu însumi și sună bine. Dar vreau să mă diversific, căci mereu cânt aceleași lucruri.

Î: În tinerețe, în Barcelona, v-ați atașat de sunetul mákina. Se pare că revine.

R: Ei bine, aș dori mai întâi să menționez muzica de acasă, de la părinți. Tatăl meu cânta la chitară, într-o trupă de rock cu influențe sudice. Ascultam Genesis, Jethro Tull, Yes, Led Zeppelin… Dar mákina (care trebuie diferențiat&abrave; de bakalao din Valencia: mákina apare în Barcelona la mijlocul anilor '90 și este mult mai rapidă) a însemnat pentru mine acel moment al adolescenței în care te afirmi negându-ți părinții. Avea propriul limbaj, aceea era muzica mea, cea care mă reprezenta, cea a generației mele. Muzica părinților mei mi se părea foarte faină, dar unui adolescent nu îi poate plăcea muzica părinților săi. De aceea mi se pare foarte bună muzica urbană actuală, reggaetonul și trap-ul. Mergeam în discoteci precum Chasis, Pont Aeri sau Skorpia, cu acea atmosferă atât de agresivă…

Î: Cum era acea atmosferă?

R: Foarte rea, oameni dubioși și periculoși.

Î: Dar și dumneavoastră erați un adept al stilului mákina.

R: Da, dar dintre cei buni [râde]. Îmi plăcea muzica electronică, nu participam la atmosfera ostilă. Încă din liceu am început să lucrez cu niște programe numite trackere, care funcționau pe [sistemul de operare] MS-DOS, cu care luam sample-uri și făceam cântece. Era foarte distractiv: făceai schimb de scrisori cu alte persoane și exista un spirit foarte comunitar, în sensul de a împărți muzica. Întotdeauna am făcut muzică pe calculator.

Î: Se spune că acum muzica cu chitare este în declin.

R: Sunt procese, momente cu chitare și altele mai electronice. Mai întâi The Strokes și apoi Daft Punk, și tot așa. Se alternează și lucruri mai pop și lucruri mai radicale. Nu este doar faptul că fiecare generație trebuie să se identifice cu propriul limbaj, ci că avem nevoie să schimbăm, să nu rămânem mereu la același lucru.

Î: Una dintre caracteristicile dumneavoastră este amestecul de muzică electronică cu versuri elaborate. Există exemple, cum ar fi Carlos Berlanga sau Astrud, dar nu este cel mai comun lucru.

R: O parte din intenția mea este să caut elemente funcționale care să scârțâie, îmi place să folosesc electronica, dar într-un aspect disfuncțional. Și am vrut să îi dau profunzime, pentru că suntem obișnuiți cu versuri care vorbesc despre a te lăsa purtat de dans, de dragoste, dar pe mine mă entuziasmează faptul că hitul meu cel mai ascultat [«Mi fábrica de baile»] are versuri puțin ciudate. Că oamenii dansează foarte mult pe ceva ce nu înțeleg pe deplin.

Î: Căutați să nu fiți înțeles?

R: Caut ca versurile mele să fie simple, dar să aibă o profunzime în acea simplitate, așa cum se întâmplă adesea în muzica populară. Și pornind de la simplitate, să găsesc un element care să scârțâie, fără a uita de simțul umorului, amestecat cu seriozitatea.

Î: La concertele dumneavoastră se încinge atmosfera, mai ales când cântați «Mi fábrica de baile».

R: Da, nu știu, într-o zi oamenii au început să urce pe scenă. Ceva participativ, pe care eu nu l-am cerut niciodată. Într-o zi ne va crea probleme de securitate sau ceva de genul. Îmi place ca oamenii să cânte, să danseze și să se simtă bine… la locul lor [râsete].

Î: Cum v-ați încadrat în scena indie?

R: Păi mie îmi plăceau Dire Straits și sunetul mákina, nu știam că sunt indie până nu am început să cânt la acele festivaluri. Cred că indie este un sertar pentru lucruri care nu se potrivesc altundeva, dacă nu ești heavy, nici urban, nici un cantautor obișnuit, nici Aitana, atunci ești indie. De aceea sunt indie Hidrogenesse sau El Guincho.

Î: Muzica electronică este asociată cu drogurile, de fapt, în videoclipul dumneavoastră «Bailar y llorar» apare un drog albastru foarte ciudat.

R: Asta e problema fiecăruia și fiecare să facă ce dorește. Eu cred că plăcerea maximă, așa cum am spus, este complet senină, să asculți hard techno cu o cafea.

Î: Dar cafeaua este un drog!

R: Atunci cu cafea decofeinizată!