Dacă există ceva mai extraordinar decât a străbate Pământul de Mijloc de la un capăt la altul, cu minunile şi pericolele sale, este să o faci desenând. Aşa a făcut artistul canadian John Howe (Vancouver, 67 de ani), care a urmat paşii lui Bilbo, Frodo şi ai altor personaje din operele lui J. R. R. Tolkien, de la Bag End, locuinţa celor doi hobbiţi din Comitat, până în Mordor, regatul întunecat al lui Sauron, vizitând pe drum locuri la fel de faimoase (şi unele la fel de sinistre) pentru fanii Tolkien precum Rivendell, Isengard, Khazad-dûm, Minas Tirith, Edoras sau Abisul lui Helm. Howe şi-a adunat impresiile şi desenele în fabulosul «Carnet de călătorie în Pământul de Mijloc» (Minotauro), o lucrare la fel de importantă precum Cartea Roşie a Mărcii de Vest sau Cartea lui Mazarbul, păstrată de gnomul Gimli. Ilustratorul nu doar că a călătorit cu imaginaţia pentru a realiza aceasta, ci a fost şi în unele locuri reale din geografia lui Tolkien: platourile de filmare din Noua Zeelandă unde s-au filmat, în 1998 şi respectiv 2009, «Stăpânul Inelelor» şi «Hobbitul», adaptările lui Peter Jackson la care Howe a lucrat ca designer artistic alături de Alan Lee, transpunând întregul univers al lui Tolkien, de la pipele gnomilor la colosalii Argonath, Stâlpii Regilor, trecând prin arcurile şi săgeţile elfilor sau cămara lui Bilbo.

John Howe, unul dintre cei mai mari specialişti vizuali în opera lui Tolkien şi ale cărui creioane au dat viaţă imaginilor de pe calendare, postere, coperţi şi ilustraţii ale cărţilor autorului «Stăpânul Inelelor» (este unul dintre ilustratorii «Poveştilor neterminate din Númenor şi Pământul de Mijloc», Minotauro, 2023), a fost una dintre vedetele invitate la Salonul de Bandă Desenată de la Barcelona, încheiat duminică. Când îl vezi pe Howe, pare că vine într-adevăr de foarte departe şi ai putea chiar să-l confunzi cu unul dintre Pădurarii Nordului conduşi de Aragorn sub numele de Pas Mare. Când îi spui asta şi îi lauzi aspectul său uscăţiv, serios şi hotărât, care ar înspăimânta un goblin sau un orc, chiar şi unul premium dintre Uruk-hai (Howe practică scrima medievală cu un grup elveţian de reconstituire istorică), schiţează un zâmbet şi spune că ar fi trebuit să-l vezi cu câţiva ani înainte, când avea mai mult păr şi mai lung. Intrând în subiect, şi având în vedere că suntem de aceeaşi vârstă, îl întreb dacă îşi aminteşte impresia enorm&abrave; pe care lectura «Stăpânul Inelelor» a avut-o asupra generaţiei noastre. «Ei bine, eu am avut o lectură destul de catastrofală», explică el. «Aveam 12 ani, nu îmi permiteam să cumpăr cărţile şi a trebuit să le împrumut de la biblioteca publică, unde primul volum nu era niciodată disponibil, aşa că a trebuit să încep cu al doilea, Cele două turnuri, şi apoi să citesc al treilea, Întoarcerea Regelui. A fost o lectură dezordonată şi haotică. Citită aşa, povestea nu avea prea mult sens». Când în sfârşit a putut citi întreaga trilogie, «m-a impactat, deşi eram foarte tânăr şi în acel moment m-au interesat mai ales bătăliile şi lucrurile de genul acesta; mai târziu am înţeles adevărata dimensiune a operei».

Ce personaje din Tolkien sunt cel mai greu de desenat?

«Nu aş şti să spun, toate au dificultatea lor, unele sunt mai complexe, cu siguranţă, iar după filme există unele care au devenit inseparabile de actorii care le-au interpretat. Poate cei mai dificili sunt elfii. Pentru că nu avem experienţă personală cu fiinţe nemuritoare. Şi descrierea pe care ne-o oferă Tolkien despre ei nu este nici ea foarte precisă». În «Carnetul de călătorie în Pământul de Mijloc» apar desenaţi mai mulţi elfi, printre care Thranduil, regele Regatului Pădurii, tatăl popularului şi precisului Legolas. Într-un desen, Howe îl reprezintă impresionant, cu o armură şi o mască strălucitoare şi înarmat cu o halebardă elfică în timpul Bătăliei Celor Cinci Armate. În general, elfii lui Howe sunt tulburător de frumoşi, cu o raritate eterică, sălbatică şi intimidantă. «Când îi desenezi, trebuie să încerci să eviţi chipurile moderne», subliniază el. «Şi trebuie să dea impresia că sunt dincolo de orice frumuseţe».

Tema elfilor îl face pe Howe să reflecteze asupra capacităţii creative enorme a lui Tolkien. «În anii douăzeci ai secolului trecut, înainte de publicarea «Hobbitului» şi a «Stăpânul Inelelor», dacă întrebai pe cineva ce este un elf, îţi răspundea că este o mică creatură feerică ce trăieşte într-un colţ de grădină. Tolkien a revizuit această imagine şi i-a transformat în fiinţele atât de diferite, înalte, impresionante şi periculoase, pe care ni le imaginăm astăzi. Este extraordinar că o singură persoană a răsturnat un imaginar atât de înrădăcinat timp de secole. În orice caz, este dificil să desluşeşti exact ce avea Tolkien în minte. Sunt creaturi din mitologia anglo-saxonă sau scandinavă, îngeri miltonieni exilaţi din paradis, un amestec din toate, sau altceva?».

Recitiți operele lui Tolkien pentru a putea desena mai bine lumea sa?

«La asta îmi dedic cea mai mare parte a timpului, încercând să-l înţeleg pe Tolkien şi sursele de inspiraţie ale lumii sale. Există o carte foarte interesantă, «Switzerland in Tolkien’s Middle Earth», de Martin Monsch [prologul este scris chiar de Howe], care explică cum o călătorie pe jos prin Alpii Bernezi la 19 ani, în vara anului 1911, l-a inspirat pe Tolkien — el însuşi a spus-o — pentru marile peisaje muntoase ale universului său literar». Potrivit cărţii, valea Lauterbrunnen cu prăpăstiile sale l-ar fi inspirat pentru Rivendell, iar grupul Jungfrau şi Silberhorn pentru Munţii Ceţoşi, marele lanţ muntos din Pământul de Mijloc. «În realitate, nu este suficient să pui direct Alpii în Pământul de Mijloc, imaginaţia lui Tolkien nu funcţiona aşa. Important este să înţelegi ce simţea el şi cum a transpus acea emoţie în opera sa». În «Carnetul de călătorie în Pământul de Mijloc», în care apar scene care vor părea foarte familiare celor care au văzut filmele lui Jackson, deoarece au fost realizate special pentru dezvoltarea acestora, Howe include multe peisaje, unele cu adevărat copleşitoare. Muntele Singuratic (Erebor în sindarină), unde trăia Smaug, se înalţă exact ca dintele alpin al Matterhornului; Munţii Ceţoşi lasă să se întrevadă trecătorile lor periculoase şi înzăpezite; pe vârful Celebdil, cu un aer de Jungfrau, îl vedem pe Gandalf confruntându-se definitiv cu Balrogul după ce a făcut-o în adâncurile Moriei; iar Muntele Destinului, în inima neagră a Mordorului, pare să aştepte, eructând fum, pe Frodo şi povara sa, Inelul Unic. Preferă să deseneze peisaje sau personaje? «Mă fascinează să stabilesc o relaţie personală cu peisajul şi, dincolo de asta, cu sublimul, şi am vrut să explorez desenând chiar şi teritorii pe care Tolkien le menţionează doar în treacăt sau pe scurt. Pe de altă parte, îmi place să desenez monumente, oraşe, ruine şi personaje, dar şi obiecte cotidiene, artizanat şi arme, topoare, săbii; materializarea chiar şi a celor mai mici elemente ale lumii lui Tolkien a fost o provocare şi un privilegiu».

Este Sauron foarte complicat?

, de desenat vreau să spun. «Este o provocare, desigur; are în spate o istorie lungă care trebuie observată cu atenţie. Dar nu este cel mai complex personaj al lui Tolkien. Dificultatea sa este că este foarte schimbător, este fundamental să se ţină cont de evoluţia sa. În «Stăpânul Inelelor» elementul de bază este că, în realitate, nu îl putem vedea, deşi în filmul lui Jackson avem o viziune în timpul bătăliei iniţiale în care pierde Inelul. În cartea mea există tocmai o schiţă a lui Sauron rupându-i lui Elendil faimoasa sa sabie, Narsil. Serialul «Stăpânul Inelelor: Inelele Puterii» ne-a permis să-l vedem cum era înainte, în forma sa umană, şi deghizările sale». În cartea lui Howe sunt desenate personaje rele şi bune: apar Melkor şi ur-păianjenul Ungoliant, fiica sa Shelob, dragoni precum Glaurung, Ancalagon cel Negru şi Smaug, orci, goblini din Moria, tumulari, lupi warg, Nazgûli şi chiar un variag din îndepărtatul Khand care aminteşte de Darth Maul; iar de partea cealaltă vulturi, Tom Bombadil, enţi, elfi, Rohirrimi… Ce preferă să deseneze, pe unii sau pe ceilalţi? «Toţi sunt interesanţi. Nu trebuie să reducem Tolkien la buni contra răi, la o confruntare între eroi şi ticăloşi, Tolkien este mult mai mult decât atât».

Nu sunt multe personaje feminine în «Carnetul de călătorie în Pământul de Mijloc», deşi apare un desen cu Éowyn înarmată ca şi călăreţ din Rohan, cu coif stil Sutton Hoo cu creastă, platoşă de solzi şi sabie scurtă, alături de Regele Vrăjitor cu coif fără chip pe care l-a ucis în Bătălia de pe Câmpiile Pelennorului. Era Tolkien misogin? «Era clar «old fashion», de modă veche, foarte discret şi era englez. Dar nu cred că era misogin, era un om reflex al epocii sale, în care femeile nu aveau roluri atât de active ca în secolul XXI. Nu trebuie să proiectăm idei moderne asupra lui Tolkien. Totuşi, în scrisorile sale nu vedem nimic misogin. Şi a încercat să nu lase femeile în afara operei sale. De fapt, avem câteva personaje feminine foarte interesante, Galadriel, Arwen, Éowyn. Favorita mea este una care, de fapt, nu apare, mama lui Boromir şi Faramir [Finduilas din Dol Amroth], soţia înstrăinatului intendent regent al Gondorului, Denethor II. A lăsat în urmă o familie disfuncţională şi mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe despre ea».

Îi creează multe probleme fanii lui Tolkien?

, unii pot fi foarte scrupuloşi. «Nu, nu am probleme cu ei, dar sunt foarte conştient de pasiunea lor, de sentimentul lor de proprietate, şi îi înţeleg. Mă simt privilegiat să particip la acea lume. Este adevărat că uneori trebuie să le amintesc că suntem în aceeaşi tabără. Respectul reciproc este crucial. Uneori îmi spun că ceva nu este aşa cum l-am interpretat eu, iar atunci îi întreb, şi cum este?, şi nu ştiu să răspundă. Când îi văd foarte îngrijoraţi, îi liniştesc spunându-le că multe imagini care îi pot şoca nu vor dăinui dacă nu conectează cu publicul, să nu se îngrijoreze. Există o selecţie naturală şi ceea ce nu funcţionează dispare. Pe de altă parte, există reprezentări precum cea a Balrogului, asupra cărora toată lumea este de acord. A fost ca un fel de creaţie colectivă, toate seamănă. Mă fascinează capacitatea unor imagini de a pătrunde, de a se solidifica şi de a dăinui în imaginarul colectiv ca cultură comună. Este senzaţional, mai ales pentru că este vorba de lucruri care nu există».

Despre colaborarea cu Jackson, Howe spune că a fost o relaţie «foarte stimulantă şi îmbogăţitoare, cu mult dialog» şi subliniază: «Pentru un artist este vârful». Este mai bun desenul sau filmul pentru Tolkien? «Filmul este foarte eficient, te transportă foarte uşor şi comunic&abrave; mult, dar nu aş şti să spun ce este mai bun pentru opera lui Tolkien, ilustraţia oferă o altă interacţiune». Despre faptul că Tolkien însuşi a realizat desene ale operelor sale, spune că nu crede că acest lucru îl condiţionează sau îl limitează. «Nimic nu mă limitează ca desenator, nici nu îmi îngrădeşte imaginaţia. Desenele lui Tolkien pot fi emoţionante, intrigante, informative, dar şi nu neapărat inspiratoare. Ceea ce este interesant şi semnificativ este că, magnific maestru al cuvântului cum era, el a simţit nevoia în unele momente să-şi ilustreze operele. Ador această senzaţie».

John Howe nu s-a limitat la operele lui Tolkien. Harper Collins a editat o antologie a desenelor sale, cartea «Myth & Magic: The Art of John Howe», cu prolog de Jackson, epilog de Alan Lee şi texte de Ian McKellen şi scriitori precum Robert Holdstock, autorul «Pădurii Mitago». Are o carte generică despre dragoni (la Timun Mas), alta despre lumi pierdute (Espasa) şi tot la Minotauro a ilustrat «Marea carte a regelui Arthur», de John Matthews, cu planşe color şi desene în creion foarte sugestive. «Mă atrage la lumea arthuriană proximitatea fantasticului într-un univers real, lumesc; intruziunea minunilor şi a simbolismului, a vedea cum se încearcă revocarea regatului posibilului». Unul dintre desenele sale arată scena finală a sabiei aruncate în lac. Îşi aminteşte de «Excalibur», de John Boorman? «Desigur!, a fost un şoc să văd acel film. Spuneţi că Boorman era jungian? Nu mă miră deloc».