Poate că 20 de ani nu înseamnă nimic, dar 50 sunt enorm de mulţi. Acum mai bine de jumătate de secol l-am cunoscut pe Juan Margallo, actor, autor și regizor de teatru recent decedat. Repetam o piesă dramatică cu un grup universitar condus de Antonio Castejón (și el decedat) în sala de festivitaţi a colegiului San Juan Evangelista din Madrid, miticul Johnny, un alt cadavru trist, în acest caz victimă a speculaţiilor imobiliare. Și dintr-o dată a intrat un bărbat cu un păr uimitor, cu bucle negre și dese, și m-a întrebat dacă voiam să lucrez la un spectacol al Tábano, grupul său teatral proaspăt înfiinţat.

Piesa era «Castañuela 70», a avut premiera în iunie 1970 și a ajuns legendară în cadrul teatrului independent spaniol; aveam 18 sau 19 ani și eram o actriţă nefastă, dar pe atunci, în mizeria franchismului, fetele tinere erau ţinute din scurt și nu se implicau în lumea artistică; oamenii de teatru aveau nevoie de femei și, pentru a găsi una dispusă la aventură, nu le păsa dacă abilităţile ei interpretative erau groaznice. Și așa am intrat în Tábano, cea mai tânără din grup (eram un fel de mascotă), alături de Juan Margallo și de soţia sa, Petra Martínez, doi magnifici «monștri sacri» ai scenei, două genii totale.

Prin generaţie și temperament nu sunt deloc înclinată spre nostalgie; trăiesc și mă străduiesc să trăiesc în prezent și detest să mă cufund în dorul de trecut. Dar există ceva ce te transportă inevitabil în trecut, și anume decesul cuiva drag. Îmbătrânirea nu are niciun farmec, dar cel mai rău este că îţi mor oamenii apropiaţi și că o parte din lumea ta dispare, așa cum povestește Cristina Fernández Cubas în preţioasa ei carte de memorii «Lucruri care nu mai există». Realitatea, într-adevăr, se estompează. Observă, de exemplu, câte pierderi sunt doar în primele rânduri ale acestui articol: nu mai sunt nici Juan, nici Antonio, iar căminul universitar San Juan Evangelista se prăbușește, abandonat și ruinat. Se adună absenţele provocate de timp. Să spunem că mă simt ca un copac într-o pădure care este tăiată.

Odată cu Juan Margallo a dispărut cineva important pentru mulţi oameni. Nu vreau să mă lungesc detaliind realizările profesionale; munca sa, alături de Petra, a fost absolut crucială în teatrul independent din ţara noastră. Actor, regizor și creator formidabil, a fost sufletul mai multor grupuri de-a lungul anilor. Dar cel mai frapant pentru mine este că, fiind atât de important pe cât a fost cu adevărat, publicul larg abia îl cunoaște. Mai mult: atât Petra, cât și el au trebuit să traverseze un lung deșert și nu au fost recunoscuţi oficial decât foarte târziu. Și cât, cât de mult îi admir pentru asta. Cred că asta mă uimește cel mai mult la ei: capacitatea de rezistenţă, seninătatea, onestitatea, perseverenţa, bunătatea și coerenţa.

Margallo a câștigat de două ori Premiul Max, pentru cel mai bun actor în rol secundar în 2003 și pentru cel mai bun actor în 2006; compania sa, Uroc, a obţinut în 2011 Medalia de Aur pentru Merite în Arte Frumoase, iar în 2022 li s-a acordat, lui și Petrei, Premiul Naţional de Teatru. Nu e deloc rău. Dar observă datele: primul său premiu este din 2003, iar Juan s-a născut în 1940. Adică avea 62 de ani. Petrei i s-a întâmplat ceva asemănător; mult mai populară acum decât Juan datorită muncii sale în televiziune și deţinătoare a numeroase premii, faima și recunoașterea i-au venit mai ales începând cu 2008, când împlinise deja 64 de ani. Și asta este minunat: că nu au renunţat niciodată, că nu s-au plâns, că nu s-au amărât. Toţi cei care ne dedicăm meseriilor creative știm cât de nevoiași suntem, cât de mult avem nevoie de aprecierea celorlalţi. Cât de ușor este să te pierzi din cauza rănilor aduse stimei de sine fragile. Dar ei și-au continuat munca, fideli lor înșiși și dând tot ce e mai bun în fiecare moment. Povestea lor este o pildă exemplară, o consolare pentru artiștii care se simt priviţi și iubiţi necorespunzător (sunt majoritatea). Pare să se adeverească în cazul Petrei și al lui Juan cunoscuta maximă latină «cine rezistă, învinge». Dar s-ar fi putut să nu fie așa; uneori, nici rezistenţa nu funcţionează. De aceea, ceea ce ne învaţă cu adevărat acești doi minunaţi artiști ai teatrului, care au păstrat mereu virtutea de bază a bucuriei, este că a te bucura de creativitatea ta poate fi în sine o viaţă frumoasă. Adio, admirate Juan. Te iubesc, Petra.

Autorul textului: Gabriel Paul — Gabriel scrie despre știri criminale din Spania. El are abilitatea de a face o analiză amănunţită a evenimentelor și de a oferi cititorilor o imagine cât mai completă a ceea ce s-a întâmplat.