Kamasi Washington. Fotografie: VINCENT HAYCOCK VINCENT HAYCOCK

Salvatorul jazz-ului. Eroul jazz-ului secolului XXI. Vizionar. Ultimul fenomen. Marele inovator. Noul John Coltrane. Acestea sunt câteva dintre epitetele pe care Kamasi Washington (Los Angeles, 1981) le primește de un deceniu, atât de la fani, cât și de la presa muzicală. Un val de laude de o asemenea amploare încât l-ar fi putut îngropa, la fel ca pe mulți muzicieni care, la vremea lor, au apărut cu forța unei supernove și au sfârșit prin a se stinge în vidul universului sonor, incapabili să răspundă, dincolo de sclipirea inițială sau de modă, la ceea ce se aștepta de la ei. Dar acest saxofonist, cu alura unui gigant galactic, rămâne solid, inepuizabil și cu o aură aproape intactă. "Apreciez enorm toate epitetele, dar nu mă pot opri la ele, pentru că atunci nu aș mai face muzică. M-ar paraliza. Îl ador pe John Coltrane și, când sunt comparat cu el, o iau ca pe un mare compliment, dar există un singur Coltrane. Nu aș încerca niciodată să fiu el, pentru că pot fi doar eu. Sincer, vreau doar să fiu Kamasi", explică muzicianul la telefon din Los Angeles.

A fi doar Kamasi înseamnă deja a fi o vedetă a jazz-ului contemporan. Nu doar datorită adjectivelor care îl definesc de când a spart tiparele în 2015 cu ambițiosul și poliedricul *The Epic*, ci și pentru că, la începutul conversației telefonice, muzicianul este abordat de o fană pe stradă. "Așteaptă un moment", se scuză saxofonistul și, fără să vrea, închide telefonul. Trebuie să așteptăm un al doilea apel pentru a putea purta o discuție în condiții optime, în care recunoaște că abia așteaptă să revină în Spania, unde va concerta duminică, 23 martie, la Barcelona și luni, 24 martie, la Madrid. Întâlniri în care, așa cum s-a întâmplat și în vizitele anterioare foarte apreciate, se va putea vedea din nou cine este cu adevărat Washington pe scenă, acel spațiu unde, asigură el, "totul dispare și rămâne doar muzica, cu o idee de simplitate, ca și cum te-ai așeza la umbra unui măr, a unui măslin sau a unui smochin, și ai rămâne în senzația de nimicnicie".

Această senzație de nimicnicie este cea cu care ajungi la jazz-ul său, dacă asta ar fi înțeleasă ca un fel de nirvana spirituală, o adevărată plenitudine, așa cum recunoaște în propria sa căutare: "Conectarea muzicii cu spiritul tău cred că este cel mai important lucru. Să ajungi la acel eu adevărat este locul unde găsești cu adevărat ceea ce este mai frumos". Doar așa se apreciază secretul viziunii sale jazzistice incitante, unde diferitele stiluri ale vechii școli —bebop, smooth jazz, free jazz— coexistă cu elemente de hip hop, muzică electronică sau soul. "Jazz-ul a fost prezent în viața mea de când m-am născut, pentru că am crescut cu un tată care era muzician de jazz", spune el. "Îmi amintesc că, pe când aveam vreo 11 ani, un văr mi-a dăruit o casetă mixtape cu o mulțime de piese de Lee Morgan, Art Blakey și Joe Henderson și cred că și ceva de Coltrane. Când mi-a dat acea casetă, muzica a încetat să mai fie ceva al tatălui meu și a devenit muzica mea. Discurile de acasă au început să fie și ale mele. Acea casetă a fost cu siguranță o revelație. De atunci, și datorită jazz-ului, am simțit că înțeleg mai bine lumea". Un sentiment care s-a amplificat, când, la 13 ani, a ales să cânte la saxofon și la 19 ani, deja familiarizat și cu beat-urile pe care le asculta pe discurile A Tribe Called Quest sau Dr. Dre, a câștigat Premiul John Coltrane pentru virtuozitatea sa.

Kamasi Washington s-a născut în Los Angeles, un oraș care și-a trăit splendoarea jazzistică în anii '50, odată cu apariția cool jazz-ului, stil promovat de Chet Baker. Muzica sa, totuși, se desfășoară într-o direcție diferită, mai puțin rafinată și suavă, și mult mai torențială, nervoasă și specifică unor scene mai virtuozice precum cea din New York sau Chicago. Și-a demonstrat potențialul la începutul secolului XXI în cvartetul Jazz Young Giants, alături de pianistul Cameron Graves și frații Ronald Bruner Jr. la baterie și Thundercat Bruner la bas, o altă viitoare vedetă la fel de apreciată ca și el. A fost, mai precis, colaborarea sa cu Thundercat în 2011 la albumul său de debut *The Golden Age of Apocalyspse* ceea ce l-a determinat să se gândească serios la cariera sa solo, după ce a aparținut unui alt colectiv foarte interesant cunoscut sub numele de West Coast Get Down și a dedicat câțiva ani fiind un muzician de sesiune competent pentru oameni de toate felurile, de la piloni ai rock-ului alternativ precum Ryan Adams și St. Vincent până la legende ale jazz-ului precum Wayne Shorter și Herbie Hancock, trecând prin mari nume ale rap-ului precum Nas, Snoop și Kendrick Lamar. "Întotdeauna am găsit inspirația în mine însumi și în muzicienii cu care înregistrez", asigură el. "Este nevoie de un spirit de curaj, libertate, bucurie și pasiune pentru a-ți crea propria muzică".

Acest spirit, ancorat în acești patru piloni —curaj, libertate, bucurie și pasiune— ca patru coloane ionice cu care să ridici un templu, a declanșat o furtună creativă în 2015. În acel an, numele lui Kamasi Washington apărea evidențiat pe genericul capodoperei lui Kendrick Lamar, cel mai bun rapper al secolului XXI: *To Pimp a Butterfly*, un album care în hip hop poate fi înțeles cu importanța capitală, prin profunzimea sa sonoră, psihologică și socială, a ceea ce în rock este *Highway 61 Revisited*, de Bob Dylan, în pop *Pet Sounds*, de The Beach Boys, sau în soul *What's Going On*, de Marvin Gaye. Washington sufla în saxofonul său și se ocupa de aranjamentele de corzi. Simple jeraticuri cu care să aprindă un foc imediat și puternic, numit *The Epic*, un album triplu care îi purta semnătura —atât ca și compozitor, interpret, aranjor și producător— și se năștea din spiritul său curajos, liber, vesel și pasionat. "Acest disc mi-a schimbat viața", mărturisește el. "Până atunci, nu simțeam că am spații pentru a-mi exprima propria muzică. Nici măcar nu știam exact dacă va ajunge la oameni. Am făcut acel album doar pentru a mă asigura că acea muzică va exista măcar, că nu va rămâne în mine".

Jazz-ul său a ieșit în lume și a reușit o performanță enormă: a recuperat sunetul clasic pentru a-l aduce în secolul XXI, cucerind în același timp publicul indie, acei ascultători crescuți cu pop-rock alternativ de la festivaluri precum Coachella, Glastonbury sau Primavera Sound. "Ființele umane vor avea întotdeauna nevoie de muzică, pentru că te modelează, te conectează cu ceilalți și ne oferă perspectivă", afirmă el. Nu s-a oprit aici: în 2018, a publicat *Heaven and Earth*, un alt album dublu ambițios, unde prezintă cele două fețe ale tradiției și improvizației. În 2020, s-a ocupat de coloana sonoră a documentarului *Becoming*, despre Michelle Obama. În 2024 a lansat *Fearless Movement*, unde îmbină jazz-ul și muzica electronică, și de cinci ani face parte din Dinner Party, un supergrup de amestecuri de neo-jazz și ritmuri africane, alături de unii dintre cei mai buni exponenți actuali ai muzicii negre de avangardă, precum Robert Glasper, Terrace Martin și 9th Wonder.

Cu părul său afro, bastonul său de comandă din Ghana și dashiki-ul său colorat, Washington are o prezență fizică copleșitoare, la fel ca și jazz-ul său, care, la fel ca marii maeștri ai genului, provoacă furtuni emoționale pentru a agita conștiințele în imaginație, locul sacru unde sălășluiește cel mai bun jazz. "Muzica afectează mediile", asigură acest saxofonist tenor care combină un cocktail exploziv de sunete negre din toate timpurile. "Muzica este ca un râu. Și foarte rar există un râu care să fie pur și simplu calm. De obicei se mișcă într-o direcție". Și în ce direcție se mișcă în prezent jazz-ul lui Washington, care a fost asociat în trecut cu mișcarea de revendicare afro-americană Black Lives Matter? "Noul Guvern al Statelor Unite duce societatea într-un loc lipsit de compasiune. Ca societate, va trebui să ne opunem acestei administrații și să contraatacăm. Pentru că nu cred că acesta este lumea în care, nici măcar cei care au votat pentru el, vor să trăiască. Ei promovează o lume centrată pe bani și putere, nu pe oameni sau pe dragoste. Și acesta nu este genul de lume în care cred că putem măcar trăi".

"Cred într-o maximă: să încerc să-mi folosesc viața pentru a face ceva care merită", continuă saxofonistul. "Sau, cum ar spune John Coltrane: muzica noastră trebuie să fie o forță pentru bine. Și, așa cum am văzut într-un citat cu ceva timp în urmă, în această lume nu ne lipsește înțelegerea, ci determinarea. Cred că știm ce este bine. Știm ce ar trebui să facem. Întrebarea este dacă avem determinarea de a face ceea ce trebuie. Dacă o avem pentru a alege acel drum și a decide de ce parte a istoriei să ne situăm".