Călătoria Karinei Będkowska de la Londra până într-un mic sat din vestul Ucrainei a fost una fizică, dar mai ales interioară.

"Când am ajuns în Ozerna, o parte din mine care lipsea s-a reașezat", a declarat pentru acest ziar regizoarea poloneză, care sâmbăta trecută a câștigat ex aequo Premiul Femeia la festivalul MujerDoc, desfășurat în Soria, pentru documentarul său "My place Ozerna" (Locul meu, Ozerna).

Filmul, debutul regizoral al lui Będkowska, descrie întâlnirea cu mătușa sa Slava, unul dintre ultimii membri ai familiei paterne care încă locuiește în Ucraina, și complicitatea care se țese între cele două femei. Viețile lor opuse nu le împiedică să fie protagonistele unor scene pline de complicitate, confesiuni, râsete și frustrări, toate încadrate de o frumusețe narativă autentică, care emoționează spectatorul. "Viața se va stinge repede și îmi voi aminti doar că cineva m-a iubit", spune în fața camerei Slava, o octogenară care a trăit mereu în acest colț rural al Ucrainei.

"Oamenii nu văd persoane ca Slava ca femei sau ca subiecți de interes. Nu le ascultă visele sau nevoile. O bunică este doar o bunică pentru majoritatea dintre noi, dar este și o femeie", explică regizoarea, care a filmat acest documentar în călătoriile făcute în Ucraina timp de șase ani, începând cu 2016. "My place Ozerna" a câștigat deja premii la festivaluri precum Beyond Borders, în Grecia, OKO în Bulgaria, sau la competiția pentru noi regizori Middlebury, în Statele Unite, pe lângă Festivalul de film ucrainean din Polonia.

Întrebare: Când v-ați dat seama că această călătorie este, de fapt, un film?

Răspuns: Locuiam în Londra și eram destul de deprimată. Totul era destul de complicat: eram imigrantă, nu vorbeam bine engleza, nu reușeam să mă integrez... Într-o noapte am visat că mergeam în Ucraina, de unde este familia tatălui meu, și când m-am trezit am sunat acasă. Tatăl meu mi-a spus că în Ucraina încă locuiește mătușa Slava și am decis să merg să o văd. Credeam că va fi doar o vizită. O prietenă mi-a împrumutat o cameră și mi-a spus că această călătorie ar putea fi un film. Lucram în fotografie, dar nu făcusem niciodată film, dar așa a început totul.

Î: Ce s-a întâmplat când ați ajuns în satul bunicilor?

R: Când am ajuns în Ozerna, o parte din mine care lipsea s-a reașezat. Întoarcerea la rădăcinile mele m-a făcut puternică, acea conexiune cu trecutul, cu pământul bunicilor mei paterni a fost crucială pentru mine în acel moment al vieții mele. Și când am cunoscut-o pe Slava, am simțit o mare iubire pentru ea și o conexiune foarte rapidă. Londra este un loc incredibil, dar acolo mă simțeam goală. În Ozerna m-am simțit imediat acasă.

O bunică este doar o bunică pentru majoritatea dintre noi, dar este și o femeie. Și, în plus, țara mea este atât de patriarhală încât este responsabilitatea noastră ca regizori să spunem aceste povești.

Î: Filmul dumneavoastră a fost înregistrat înainte de începerea războiului. Cum s-a schimbat viața într-un loc ca Ozerna?

R: Aparent, viața continuă mai mult sau mai puțin la fel, pentru că este în vestul Ucrainei și pentru că este un sat, iar acestea sunt locuri mai sigure în fața atacurilor rusești. De fapt, satul a primit oameni care au fugit din alte locuri mai periculoase. Dar este foarte dureros. Au fost tineri care au mers să lupte pe front și povestesc lucruri teribile. Și toți oamenii sunt speriați, indiferent unde locuiesc în Ucraina. Slava este încă acolo, nu s-a mișcat din casa ei. Femeile ucrainene sunt foarte puternice, așa cum se vede în documentarul meu.

Î: Filmul dumneavoastră a fost văzut în Ozerna?

R: Da, chiar acum o lună și jumătate am fost în Ozerna pentru a-l proiecta și a fost minunat. Au fost foarte mulți oameni și, desigur, și Slava, practic transformată într-o actriță. Acum toată lumea o cunoaște, este faimoasă în sat și a primit o ovație în picioare.

Î: Lucrați la un nou film?

R: M-am întors să locuiesc în Polonia și lucrez la un nou proiect, în satul meu. Tot cu femei, de fapt. Femei în vârstă și anonime care vorbesc despre lucrurile lor, despre cum era viața înainte. Sunt încă la început, le observ ore întregi pentru a vedea ce iese din toate acestea și aștept. Cred că vocea femeilor de vârsta lor abia se aude. Oamenii nu văd persoane ca Slava ca femei sau ca subiecți de interes. Nu le ascultă visele sau nevoile. O bunică este doar o bunică pentru majoritatea dintre noi, dar este și o femeie. Și, în plus, țara mea este atât de patriarhală încât este responsabilitatea noastră ca regizori să spunem aceste povești.

Î: A fost dificil să găsiți sprijin pentru a finaliza acest prim documentar?

R: "My place Ozerna" l-am făcut foarte singură, dar Ozerna și Slava m-au salvat și călătoria a fost foarte frumoasă. Au fost oameni care au crezut în mine după acest prim documentar. Am găsit o familie profesională. Cred că faptul că m-am întors în Polonia a ajutat, pentru că în Londra mi-ar fi luat ani de zile să ajung la ceea ce fac acum în țara mea.

Uneori m-am simțit subestimată pentru că sunt femeie, dar am găsit și oameni, mulți dintre ei bărbați, care au avut încredere în mine și m-au încurajat să continui și să termin acest prim documentar.

Î: Acest drum este deosebit de dificil fiind femeie?

R: Eu cred că da. În cele din urmă am intrat într-un program de creație de documentare, am reușit să avansez cu filmul și să găsesc o producătoare. A fost o călătorie lungă. Este greu să fii cineast începător și și mai greu să fii femeie cineast începător. Uneori m-am simțit subestimată pentru că sunt femeie, dar am găsit și oameni, mulți dintre ei bărbați, care au avut încredere în mine și m-au încurajat cu adevărat să continui.

Î: Tocmai ați câștigat la Soria Premiul Femeia, pentru regia acestui film, ex aequo cu "Daughters of Putien", al regizoarei Wei Du. V-a surprins să fiți premiată ca regizoare?

R: Da, foarte mult. Acest film este un miracol, nu m-am gândit niciodată să ajung atât de departe cu el sau că ar fi important pentru cineva. Când am început să obțin recunoașteri, nu înțelegeam cum oamenii pot să se conecteze cu povestea mea și să se emoționeze văzând-o. Să primesc un premiu la un festival dedicat filmului despre femei și realizat în majoritate de femei, cu un documentar atât de personal, este o adevărată onoare.