La 85 de ani, Kenizé Mourad se mișcă cu determinare și eleganță aristocratică de fiecare dată când se ridică să ia un portret în alb și negru sau un document.

Tocurile ei răsună pe parchetul salonului larg, prin ale cărui ferestre se vede Palatul Topkapi, curtea pe care au locuit-o strămoșii ei. Strănepoată a sultanului Murad al V-lea, fiică a unei prințese otomane și a unui rajah indian, născută la Paris în 1939, orfană la începutul ocupației naziste, crescută într-un colegiu de călugărițe catolice, militantă trotskistă la Sorbona în anii '60, reporter al Nouvel Observateur în principalele conflicte din anii '70, scriitoare de succes în anii '90 cu romanul «De partea prințesei moarte»... Kenizé Mourad este memoria vie a secolului al XX-lea, hotărâtă să își lase amprenta și în secolul XXI. În această primăvară, au ajuns în librăriile spaniole reeditarea volumului «Parfumul pământului nostru: Voci din Palestina și Israel» și un roman până acum inedit în spaniolă: «În țara celor puri» (ambele publicate de M’Sur Libros).

Mai multe informații

Cărți pentru a înțelege conflictul dintre Palestina și Israel

Întrebare: Când v-ați descoperit originile princiare?

Răspuns: Mi-am cunoscut familia otomană când aveam 19 ani, la Paris. Eram o studentă fără un ban, lucram pentru a-mi plăti studiile, și intru în acest apartament superb unde sunt primită de două femei acoperite de perle și diamante care se referă la mine ca «prințesa Kenizé». Am rămas uluită. Dar, de fapt, întotdeauna am știut de originea mea. Când mama a murit [în 1942], eunucul care o însoțea m-a predat unor călugărițe pentru că eram foarte bolnavă, dar s-a ocupat de mine și familia ambasadorului elvețian, care îmi spunea «mica prințesă». Cu toate acestea, aveam un mare complex de inferioritate pentru că ceilalți copii [din internat] îmi spuneau «mama ta a murit și tatăl tău nu te iubește», așa că mă simțeam abandonată.

Î: Tatăl dumneavoastră, rajahul din Kotwara în India, a încercat să ia legătura?

R: Îmi scria scrisori, dar călugărițele nu mi le-au dat niciodată. După război, tatăl meu a încercat să mă recupereze, dar ele au făcut tot posibilul să nu reușească, ascunzându-mă și spunându-mi tot felul de lucruri rele despre el. De fapt, nu voiau să dea o fetiță unui tată musulman. Așa că nu am putut să-l cunosc decât la 22 de ani, când am devenit majoră. Viața mea, de la început, a fost afectată de prejudecățile împotriva islamului. Sigur, în felul acesta, viața mea a fost mai interesantă, dar la început a fost foarte grea.

Î: Cum v-a ajutat acest amestec de culturi în cariera dumneavoastră de jurnalistă?

R: Când călătoream în Orientul Mijlociu, în India sau în Pakistan, simțeam că sunt oamenii mei și încercam să-i înțeleg. Și oamenii percepeau asta și se deschideau cu mine mai mult decât cu alți jurnaliști străini pentru că simțeau empatia mea. De-a lungul carierei mele, prin cărțile și munca mea jurnalistică, am încercat să explic țările mele de origine țărilor mele de adopție, cum ar fi Franța. Am încercat și, uneori, am reușit. Din păcate, mulți nu înțeleg nimic, iar prejudecățile au crescut. Unul dintre motivele pentru care nu mă mai simt bine locuind în Franța este că nu mai pot vorbi liber despre opiniile mele. Dacă spun că sunt pro-Palestina, sunt catalogată drept teroristă și antisemită. După cartea mea despre Palestina, am fost interzisă la televiziuni și în multe ziare. Orice are un minim simț al justiției umane ar trebui să fie pro-Palestina, pentru că s-a fost foarte nedrept cu acest popor. Și, în schimb, în Franța, în Germania, în Statele Unite se interzic manifestații și se interoghează pe cei care protestează împotriva a ceea ce face Israel.

Coperta cărții «Parfumul pământului nostru. Voci din Palestina și Israel», de Kenizé Mourad.

M'Sur Libros

Î: De ce credeți că în Europa există acest tabu când vine vorba de a vorbi despre Israel și crimele sale împotriva palestinienilor?

R: Din cauza sentimentului de vinovăție. Germania, desigur, dar și Franța, pentru că regimul de la Vichy i-a ajutat pe naziști. În timpul Holocaustului, mulți puteau spune că nu știau ce se întâmplă [în lagărele de exterminare], dar acum vedem de un an și jumătate în fiecare zi masacre de civili palestinieni la televizor. În fiecare zi. Și, în afară de câțiva, niciun guvern nu face nimic. Este o pată pe conștiința umanității.

Î: Au trecut mai bine de 20 de ani de când ați scris «Parfumul pământului nostru», care portretizează viața oamenilor obișnuiți din Israel și Palestina în timpul celei de-a doua Intifada și care este acum reeditată în Spania. Cum poate ajuta la înțelegerea momentului actual?

R: Pentru că situația nu s-a îmbunătățit, dimpotrivă. Viața de zi cu zi a palestinienilor era și este oribilă. Sigur că nimeni nu ar trebui să ucidă civili, dar erupția din octombrie 2023 este rezultatul a ceea ce arăt în cartea mea, a 50 de ani de opresiune teribilă. Chiar și atunci, când mă documentam pentru a scrie această carte, exista o mișcare pentru pace în Israel care nu mai există. I-au convins pe israelieni că palestinienii nu vor pace, că sunt animale care vor doar distrugerea lor.

Î: Ați avut o carieră importantă ca jurnalistă, dar ceea ce v-a făcut cunoscută internațional au fost romanele dumneavoastră. Ce v-a făcut să schimbați registrul?

R: S-a întâmplat în timpul Revoluției iraniene. Mi-am dat seama că, chiar și cu o pagină sau două dintr-un ziar, nu puteam să mă explic, pentru că erau fapte care depășeau rațiunea politică, fapte împletite în istoria și psihologia poporului. Am simțit că trebuie să merg mai adânc. Și mi-am spus: dacă nu mă schimb acum și nu mă apuc să scriu cărți, voi deveni o bătrână amărâtă [râde, demonstrând că este mulțumită de alegerea ei].

Î: Chiar și așa, există mult jurnalism în romanele dumneavoastră...

R: Nu scriu niciodată nimic de care să nu fiu sigură că s-ar fi putut întâmpla. Petrec mult timp documentându-mă. Vorbind cu oameni și citind mii de ziare din epocă. Sunt o mină, pentru că observi reacția directă a oamenilor la evenimentele de atunci. În plus, vreau ca romanele mele să nu fie doar o simplă distracție, ci să încerc să dau un mesaj, să denunț politicile actuale sau modul de gândire actual. Dar nu o fac direct, pentru că nu sunt o teoreticiană. O fac prin romane istorice care impactează nu doar mintea, ci și inima.

Î: Și protagonistele sunt întotdeauna femei puternice, fie mama sa, fie begumul care a condus revolta indiană împotriva britanicilor în «Orașul de aur și argint», fie reportera curajoasă din «În țara celor puri».

R: În prezent, se spun lucruri teribile despre femeile musulmane și am vrut să arăt că, dimpotrivă, în țările musulmane femeile sunt foarte puternice. Pentru a rezista în societatea în care trăiesc, trebuie să fie foarte puternice și, de multe ori, sunt puterea din spatele scenei. În familia mea, de exemplu, femeile au fost întotdeauna mai puternice decât bărbații.

Î: Ce v-a determinat să scrieți acest ultim roman?

R: Am vizitat Pakistanul, care îmi este foarte drag datorită legăturilor mele de familie, de numeroase ori din 1963. Este o țară foarte prost înțeleasă. Oamenii și-o imaginează ca pe o gaură neagră de bărbați bărboși și femei văluite, dar nu este așa. Există mulți oameni foarte deschiși, multe contraste pe care am vrut să le reflectez.

Î: Dar atât acolo, cât și în India, și în alte zone ale lumii, s-au extins versiuni extremiste și identitare ale religiei în ultimele decenii.

R: Cred că are legătură cu prăbușirea marilor ideologii care au existat în secolul al XX-lea. Oamenii trebuie să se agațe de ceva. Are legătură și cu ignoranța. Nu se mai citește.