Tarifele vamale ale lui Donald Trump și viitorul culturii europene

Tarifele vamale impuse de Donald Trump i-au determinat pe economiști să discute dacă în Europa putem profita de criză pentru a produce lucrurile într-un mod diferit, dar se pare că și cultura este un lucru care se produce într-un fel sau altul, în funcție de modelul economic.

Legendarul critic cultural Frederic Jameson, recent decedat, a legat foarte bine acest lucru în cartea sa «Postmodernismul sau logica capitalismului târziu» (tradusă în spaniolă la editura Virus). Potrivit lui Jameson, postmodernismul artei, literaturii și cinematografiei de la sfârșitul secolului al XX-lea nu este doar un stil artistic care a apărut spontan, ci rezultatul unei piețe care avea nevoie să încurajeze consumul masiv într-o lume globalizată.

Amestecul de estetici ale culturilor și epocilor diverse într-un «pastiche» tipic postmodernității oferea tipul de produs cultural perfect pentru a elimina fricțiunile fiecărei tradiții locale și a atrage un public cu adevărat global. Succesul universului cinematografic Marvel, în care îl vedem pe Căpitanul America (SUA), Thor (Europa) și Văduva Neagră (Rusia) luptând împotriva unui inamic intergalactic, nu este rezultatul unui gust creat în vid, ci al unor condiții materiale foarte determinate.

Pentru Jameson, problema cu acest postmodernism este că poate degenera într-o cultură prostrată în fața unei piețe în care circulă doar opere care ignoră conflictele lumii reale, iar arta devine o marfă alienantă, lipsită de orice fel de grație. Și dacă desprinderea de piața globală americană ar fi o modalitate de a crea mai multă bogăție culturală în Europa?

Alternative pentru Europa

Acum, mulți oameni ne vor spune că această bogăție culturală europeană este un ideal foarte frumos, dar că un război comercial cu piața americană ne va sărăci pe toți și că trebuie făcut tot posibilul pentru a reveni la piața globală așa cum am cunoscut-o până acum.

Din fericire, modelul de cinema francez demonstrează în mod suficient de irrefutabil că nu trebuie să alegi între cultura de succes, dar banală, și cultura de calitate, dar deficitară; și că cele mai bogate industrii culturale nu sunt niciodată rezultatul concurenței globale, ci al unui anumit protecționism.

De exemplu: în loc să concureze de la egal la egal cu atotputernica industrie cinematografică americană, Franța își protejează și stimulează propria industrie cu o combinație de măsuri protecționiste și investiții. O taxă pe filmele străine care este folosită pentru a finanța filme proprii, o cotă care obligă cinematografele și televiziunile franceze să prezinte un minim de filme europene și francofone și o promovare a cinematografiei în educație, care o include în programa școlară pentru a crea o nouă generație de public format și receptiv.

• Rezultatul este că Franța este țara europeană care produce cele mai multe filme pe an;
• că cinematografia franceză are un succes domestic enorm, cu multe filme care depășesc «blockbusterele» americane;
• și că o identitate culturală diferențiată oferă o alternativă de prim rang la Hollywood.

Cazul francez demonstrează că filmele americane nu au succes pentru că sunt intrinsec superioare, ci pentru că Statele Unite au organizat o piață, circuite publicitare și platforme digitale concepute pentru a incita dorința restului planetei. Cum ar fi o alternativă la Netflix gândită și impulsionată cu o strategie europeană? Cum ar fi Filmin dacă ecosistemul nostru de investiții, reglementări și strategii de promovare statale ar avea o dimensiune comparabilă cu echivalentul francez sau american?

Bineînțeles, cine spune Netflix spune Spotify, Kindle și așa cu toate industriile culturale.

Concluzii

Tarifele vamale vor produce un șoc și vor face totul mai dificil pentru o vreme, dar europenii au în față două alternative pentru a ne recupera pe termen lung: reducerea costurilor de producție prin scăderea salariilor pentru a continua exportul, sau ruperea dependenței stimulând cererea internă pentru a face ca populația europeană să consume mai multe produse europene.

Acesta este efectul multiplicator foarte bine documentat al keynesianismului: mai multe cheltuieli publice duc la mai multe venituri în gospodării, ceea ce duce la mai mult consum, ceea ce duce la mai multă producție, mai multă ocupare a forței de muncă, mai multe venituri fiscale și astfel un cerc virtuos. Atunci când alegem o strategie, ar trebui să ne amintim că situația de precaritate actuală a Europei, în special în sud, este rezultatul parierii pe strategia contrară keynesianismului după 2008.

Indiferent dacă Statele Unite continuă cu tarifele vamale sau nu, șocul «trumpist» demonstrează că o Europă dependentă de piețele americane era o idee proastă care, în plus, ne-a sărăcit. Și, bineînțeles, această logică funcționează la fel pentru industriile convenționale și cele culturale.

Așa cum se întâmplă cu tehnologia, ceea ce a generat locuri de muncă de calitate și produse excelente în industriile culturale americane nu a fost concurența acerbă pe o piață liberă și globală, ci un guvern care a investit masiv în cetățenii săi și o strategie politică gândită în cheie de interes național.

Cultura și piața

Cultura este un lucru ciudat: pe de o parte, seamănă cu o marfă și trebuie produsă, promovată și distribuită ca oricare alta. Pe de altă parte, are o componentă umanistă care scapă întotdeauna logicii pieței. De aceea, omogenitatea este mult mai dăunătoare pentru industriile culturale decât pentru industria cartofului sau a mașinilor și, de aceea, postmodernismul banal pe care îl critica Jameson începuse să se epuizeze cu mult înainte de tarifele vamale ale lui Trump: trebuie doar să ne gândim cât de plictisitor este 90% din catalogul de producții de duzină de pe Netflix acum.

Și invers: diversitatea este mult mai fertilă și productivă în domeniul culturii decât în cel al restului industriilor. Evident, «Răzbunătorii» îți oferă un tip de plăcere, dar și «El 47», «Casa în flăcări» sau «Seri de singurătate» la fel, și, în plus, îți descoperă lucruri despre lumea ta și îți induc un anumit tip de întrebări.

Din fericire, așa cum demonstrează cazul cinematografiei franceze, investiția în piața proprie și protejarea diversității nu au nimic de-a face cu un ideal donquijotesc sau elitist, ci generează mult mai multă bogăție, diversitate și suveranitate decât lăsarea culturii la voia întâmplării pieței globale. Uneori, o criză deschide fereastra pentru a vedea mai clar lucruri pe care le știam deja, dar pentru care ne era lene să luptăm pentru a le schimba.