"Vizionar", "germinal", "referinţă". Unde astăzi înfloresc adjective laudative, înainte se auzeau doar voci critice.

"La leyenda del tiempo" (1979), un disc disruptiv care a deschis porţile flamenco-ului către sunetele electrice, a devenit imediat după lansare un disc blestemat, destinat uitării. Trecerea timpului şi legenda care îl însoţeşte pe Camarón, cântăreţul care a reînnoit cântecele populare pornind de la tradiţie, îl situează, jumătate de secol mai târziu, drept cel mai important album pop spaniol, comparat ca valoare cu "Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band" al trupei The Beatles. Aplaudat de trei generaţii, a supravieţuit schimbărilor structurale ale industriei. Universal, casa de discuri care deţine drepturile pentru o mare parte din opera cântăreţului, îl reeditează la fiecare aniversare în toate formatele fizice, în paralel cu piaţa digitală (melodia care dă titlul discului are 17 milioane de ascultări pe Spotify).

Camarón era deja un prinţ pentru poporul ţigănesc în 1979, dar când s-au adunat în studioul de pe Avenida de América din Madrid pentru înregistrarea albumului "La leyenda del tiempo", muzicienii care l-au acompaniat erau aproape necunoscuţi.

"Un proiect de artişti buni", potrivit lui Jorge Pardo, care astăzi nu mai are nevoie de nicio prezentare; flautul şi saxofonul său fac parte din istoria muzicii. Toţi şi-au dezvoltat cu succes cariera solo. Raimundo Amador şi chitara sa electrică îi fascinează chiar şi pe cei 15 nepoţi ai săi şi pe Lucía, strănepoata sa; Tomatito, aclamat în întreaga lume, i-a dat alternativa fiului său José; Kiko Veneno, cu părul ca zăpada şi autorul rumbei 'Volando voy', umple stadioane mai mult ca niciodată, iar Diego Carrasco, devenit cantautor ţigănesc andaluz, continuă să-şi dea "pataíta". Alături de vedete, Ricardo Pachón (Sevilla, 1937) apare ca producătorul vizionar care a făcut totul posibil.

Camarón şi Ricardo Pachón se cunoşteau deja în după-amiaza în care s-au întâlnit în San Fernando (Cádiz).

Cântăreţul îşi încheiase contractul cu Philips, voia să-şi schimbe stilul, să iasă din tiparul vocii, palmelor şi chitarei care îi însoţiseră cariera. Producătorul, care cunoştea durerea cântecelor sale de când a debutat ca băiat la La Venta de Vargas, a văzut clar oportunitatea. Seduct de sunetele lui Joe Beck şi Sabicas care soseau din Statele Unite, a găsit ocazia de a îmbrăca vocea lui Camarón cu chitară electrică, bas, tobe şi clape.

"Spania ieşea dintr-o gaură neagră enormă, vremuri de înnoire care necesitau şi sunete noi", îşi aminteşte Kiko Veneno.

Nu ar fi fost prima dată când Pachón experimenta cu aceste sunete. Lansarea lui Lole şi Manuel — "Nuevo día" (1975), de Dolores Montoya şi Manuel Molina, a devenit un succes fără precedent — iar discul lui Veneno (1977) erau ascultate ca opere de cult. Noul flamenco avansa încet şi în ritm, dar, spre deosebire de predecesorii lor, artiştii îi ascultau pe Janis Joplin şi Jimi Hendrix. "Spania ieşea dintr-o gaură neagră enormă, existau noi perspective de libertate şi demnitate, vremuri de înnoire care necesitau şi sunete noi", îşi aminteşte Kiko Veneno, care la acea vreme se întâlnea deja cu "tot felul de delincvenţi", acompaniat de chitarele fraţilor Amador (Rafael şi Raimundo).

Camarón şi Pachón au convenit că următoarea întâlnire va fi la Sevilla, unde locuia producătorul.

Oraşul îşi celebra momentul hippie cu trupe precum Triana şi Alameda dând viaţă rock-ului andaluz. Prin intermediul soldaţilor de la bazele nord-americane din Rota şi Morón a ajuns muzica lui Bob Dylan şi Pink Floyd cu "Wish You Were Here", stropite cu câteva picături de LSD. A devenit la modă printre o generaţie încărcată de nelinişti. Haşişul venea din Maroc şi cu un "talego" (1.000 de pesetas, şase euro) era de ajuns pentru a invita.

Franco era îngropat de câţiva ani, Constituţia fusese aprobată şi partidele politice legalizate.

Înainte de a începe repetiţiile, a apărut primul echivoc. Pe punctul de a semna cu o nouă companie, Philips, care avea drept de preemţiune asupra operei cântăreţului, a egalat oferta concurenţei şi au semnat patru noi lucrări. Puteau conta pe mijloace şi libertate pentru a face ce doreau. Ideea era ca Manuel Molina să semneze melodiile. Cu repertoriul, presupunem că încropit, Camarón şi soţia sa, Chispa, s-au prezentat în capitala andaluză. S-au cazat la reşedinţa cuplului momentului, Lole şi Manuel, dar a doua zi dimineaţă, când la ora opt a sunat soneria la casa lui Pachón, confuzia a fost totală: "Ne întoarcem la San Fernando", a bâiguit Camarón. O ceartă între Lole şi Chispa, care călătorise cu propriile cearşafuri de la San Fernando, a dinamitat proiectul şi a trebuit să se găsească o ieşire de urgenţă.

Pachón păstra câteva versuri de Lorca pe care le pusese pe muzică.

I-a arătat lui Camarón "La nana del caballo grande", "La leyenda del tiempo" în ritm de bulería, un aranjament al "La Tarara" în timp de taranto şi a ascultat rumba "Volando voy", pe care o înregistraseră într-o cramă din Umbrete (Sevilla) cu Veneno şi, imediat, s-au prezentat acasă la Kiko Veneno, care deja se remarca ca şi compozitor. "A fost una dintre cele mai emoţionante zile din viaţa mea, Camarón bătând la uşa casei mele, mi se părea incredibil. Deja presimţeam, dar acum ştiu cu claritate: este cel mai mare artist cu care am putut împărţi", rememorează Kiko. Politica era prezentă fără să fie. "Cu ideea de a alege texte disparate de Lorca, cântece populare de drum, aşa cum făcuseră întotdeauna flamenquiştii, voiam să fac o punte, să cos ruptura pe care Franco şi războiul o puseseră între spanioli, să reluăm ceea ce începuserăm să construim. Aşa am văzut-o şi aşa am trăit-o, din fericire", susţine Veneno.

Repetiţiile, cu bucătar şi multe tocăniţe, s-au desfăşurat în localitatea Umbrete, unde producătorul închiriase o casă.

"O vilă în toată regula, unde mi-am petrecut luna de miere", povesteşte acum Raimundo Amador, care atunci, la 20 de ani, abia se căsătorise. Chitaristul şi fratele său Rafael cântau şi treceau cu pălăria în zona catedralei până când au început să cânte, fiind minori, la Los Gitanillos. Acolo i-a cunoscut Camarón şi s-au împrietenit. "Mă suna mereu când venea prin Sevilla, dar să înregistrez cu el era un vis".

Lui Paco de Lucía, partenerul lui Camarón timp de nouă albume şi cu care a experimentat tradiţii şi convenţii pentru a putea reînnoi mai târziu, i s-a oferit să facă parte din distribuţie, dar a declinat invitaţia din respect pentru tatăl său, Antonio Sánchez, care fusese producătorul lui Camarón până în acel moment.

L-a înlocuit un foarte tânăr Tomatito, care deja cânta cu cântăreţul la festivaluri. Venea din Almería şi a rămas uimit de acea colecţie de plete lungi şi joint-uri, dar nu a întârziat să se integreze. Încetul cu încetul, melodiile, deşi au făcut multe încercări, au căpătat formă. Kiko Veneno, care a participat la repetiţii ca şi compozitor, nu s-a alăturat ulterior trupei.

Au debarcat la Madrid, în studioul pe care casa de discuri îl folosea pentru orchestra simfonică, pe Avenida de América.

Călătoreau cu toate piesele încropite, dar fără a concretiza aranjamentele sau instrumentaţia finală. Asta da, cu toate cheltuielile plătite şi o autonomie mare. Pentru unii, în ciuda sesiunilor interminabile, au fost ca nişte vacanţe plătite. Camarón (San Fernando, 1950-Barcelona, 1992), plin de voce — "vocea lui Camarón reflectă ca nimeni altul dezolarea poporului ţigănesc", spunea Paco de Lucía —, suplu, zâmbitor şi chiar chipeş (mai erau 10 ani până la accidentul de maşină care i-a schimbat faţa şi operaţia de implanturi ulterioară), s-a bucurat ca şi restul. A trăit imersiunea sa în rock ca pe ceva natural. Nu vorbea mult, dar se exprima prin zâmbetul său. La palme (Pachón voia să sune puternic) s-a alăturat Diego Carrasco, El Tacita la tobe, Pepe Ébano la percuţie şi flautul lui Jorge Pardo. Ţigani şi "gachés" (ne-ţigani) în armonie. Toţi contribuiau. Chiar şi Los Chichos au trecut în vizită prin studio.

Camarón, în timpul înregistrării albumului "La leyenda del tiempo" (1979). Mario Pacheco (ALBUM) (Album / Mario Pacheco)

"Acolo era un haos de opinii, au fost momente în care ne-am adunat până la 15 persoane, dar ieşeau în evidenţă bucuria şi impulsul de a merge înainte.

Eu înregistram cu grupul Dolores în studioul de alături, dar eram toată ziua împreună. Tomatito, Raimundo şi cu mine eram nişte puşti, un proiect de artişti buni, dar aproape necunoscuţi într-un moment al ţării în care muzica instrumentală începea să fie cunoscută. Ne hrăneam practic cu sandvişuri, dar nimeni nu ţinea socoteala, voiam să facem muzică, restul nu conta. Nu-mi amintesc nici cât câştigam. Şi bine, Camarón participa la acea atmosferă", povesteşte Pardo despre zilele înregistrării.

Într-o lună, "La leyenda del tiempo" a fost gata.

Mario Pacheco, care ani mai târziu avea să triumfe ca producător vizionar cu casa de discuri Nuevos Medios, a asistat cu Leica atârnată de gât la o parte din repetiţii. Se păstrează patru role de film de la acele zile în care niciun muzician nu pozează în faţa camerei. A semnat portretul, în alb şi negru, de pe coperta lui Camarón cu barbă, o altă inovaţie în universul ţigănesc, unde predomina bărbia rasă. Chiar şi cântăreţul a avut un nume nou. Pe drum, a pierdut "De la Isla" care îl însoţise până atunci ca nume artistic, devenind José Monge.

Când a fost întrebat la TVE despre respingerea albumului, Camarón a argumentat: "Păi, cred că nu l-au ascultat suficient".

"La leyenda del tiempo" a avut premiera toamna. La audiţia de la casa de discuri au venit până şi femeile de serviciu: "Asta e o porcărie sau o genialitate!", a prezis unul dintre cei prezenţi. Prezentarea ulterioară într-o cramă din Jerez a fost la fel de fadă ca şi opinia criticilor. Şi nici vânzările nu au ajutat. Faptul că ţiganii returnau discul în magazine l-a deprimat pe Camarón. Turneul planificat cu grupul Dolores a fost suspendat după o singură reprezentaţie la un festival din Barcelona, care a fost un dezastru. Într-un interviu la TVE, când a fost întrebat despre respingerea albumului, cu umilinţa care îl caracteriza, a asigurat: "Păi, cred că nu l-au ascultat suficient". În aşteptarea acelei ascultări, Camarón a recuperat formatul de palme şi chitară şi a continuat ca şi cap de afiş al festivalurilor flamenco. Următoarele trei albume ("Calle Real", "Viviré" şi "Como el agua") le-a înregistrat cu Paco de Lucía şi producţia lui Pachón, dar nu mai exista nicio graniţă. Pardo, Carles Benavent şi Rubem Dantas îşi puneau amprentele jazzistice.

"Există un înainte şi un după, la vremea respectivă oamenii nu erau pregătiţiţi, dar acum este un clasic", potrivit lui Israel Fernández.

Cu timpul, discul a fost ridicat la rang de capodoperă. Versurile din "La leyenda del tiempo" deschid concerte ale ortodocşilor şi heterodocşilor, iar rumba 'Volando voy' a intrat în secolul XXI ca un imn pentru trei generaţii. José Antonio Alfonso, responsabil de catalogul Universal, celebrează a doua viaţă a discului al cărui sunet a fost revizuit ("exces de reverberaţie") şi remasterizat cu ocazia noilor reeditări, ultimele în vinil negru şi casetă, care revin la modă printre colecţionari. Noile generaţii continuă să se mişte între tradiţie şi reînnoire, dar celebrează influenţa sa ca pe "o binecuvântare". Tânărul Israel Fernández, moştenitor al accentului său particular ca şi cântăreţ, nu se satură să asculte 'Tangos de la sultana'. L-a cumpărat ("şi pierdut") în toate formatele, îl face cadou ori de câte ori poate. "Există un înainte şi un după acel disc, la vremea respectivă oamenii nu erau pregătiţi, dar acum este un clasic".

În casa Mariei Terremoto, cântăreaţă din Jerez de 25 de ani şi moştenitoare a unei mari dinastii, se aud toate discurile sale ("tatăl meu era un îndrăgostit"), deşi o fascinează "La leyenda" pentru îndrăzneala pe care a reprezentat-o la vremea sa.

"Ne-a deschis drumul, a demonstrat că flamenco se potriveşte cu orice muzică, că nu există graniţe, durere pură. Geniile nu sunt pregătite să trăiască mult timp în această lume". A murit în 1992, dar legenda lui Camarón continuă să plutească deasupra timpului ca o barcă cu pânze.

La leyenda del tiempo

Camarón de la Isla

Universal Music