În câteva cuvinte
Cartea ‘Lumea Orizontală’ de Bruno Remaury, finalistă la premiul Médicis, este o meditație profundă asupra istoriei, prezentată printr-o serie de portrete și povești captivante. Remaury explorează umanitatea în diverse epoci și locuri, de la peșterile preistorice până la New York-ul modern, invitând cititorul la o reflecție asupra progresului, modernității și a condiției umane.
Lumea Orizontală
Bruno Remaury
Traducere de Blanca Gago
Periférica, 2025
152 de pagini
18 euro
Căutați-l în librăria dumneavoastră
Ce delicatețe! Ce proză rătăcitoare, diferită!
Ne duce cu gândul la Sebald, Walser, Noteboom, dar și la Argullol, Bergounioux, Jouannais, ba chiar și la Pitol, Modiano sau Quignard. Totuși, Bruno Remaury este altceva, iar această carte este – ce este? Și ce mai contează? – altceva. ‘Lumea Orizontală’ este o invitație la jocul asocierilor pe care ni le oferă Istoria, dacă o privim de jos. Este o flânerie prin marginile trecutului, care l-ar fi încântat pe pasajistul lui Walter Benjamin. O plimbare care-l poartă pe cititor de la peșterile rupestre din Pirinei, unde un anume Félix Regnault descoperă în 1906 niște mâini pictate, uitate acolo de peste 25.000 de ani, până la New York-ul lui Diane Arbus, fotografa care surprindea marginalizarea omului de rând și umplea cu umanitate individualizată marea masă amorfă a orașului, a vieții.
Remaury, finalist al premiului Médicis pentru eseuri cu această carte, modelează lutul moale al trecutului cu un scop oarecum evanescent, poate prea abstract pentru o carte atât de scurtă și cu atâtea povești împletite, și anume: să încerce să zărească o umanitate singulară, nu plurală și colectivă, care să ne reflecte chipurile unor vremuri care nu mai sunt ale noastre. Cu zidarul scund și sângeros Blaise Ferrage. Cu fotograful vieților pierdute August Sander. Cu cartograful german Martin Waldseemüller. Cu tânărul asistent al lui Leonardo. Cu minerii din Courrières înghițiți de pământ. Cu sosirea Annei, o imigrantă europeană, în Ellis Island și crucile care marchează pe haine agenții de frontieră. Cu negru Isaac, lovit de un polițist al American Way of Life segregaționist. Cu – fragmentul acesta este genial – soldatul Harry, care în 1946 se întoarce acasă și înfruntă, ca șofer de autobuz între vaste orizonturi de culoarea mierii, acel gol pe care îl naște sfârșitul unui război și pe care, de atâtea ori, doar alcoolul reușește să-l umple. Stilul lui Bruno Remaury este rafinat. Fraza lungă, gustul francez pentru epitet, combinația delicată de discursuri proprii și străine, pasiunea pentru detalii și erudiție, senzorialitatea unei pene care ascultă vaietele vântului pe care le lansează pinii, arpegiile nesfârșite ale unui pian vechi care face parchetul să scârțâie în întuneric sau argintul care strălucește pe măsuța de ceai în fața șorțului alb al servitoarei înainte de a relata mizeria care, afară, dincolo de ferestre, îndepărtează bătrânii șchiopi care nu se mai opresc din tușit. Totul învelește un proiect de fond: ca aceste chipuri să arate clarobscurul progresului și al mecanismului; să reflecte frica și angoasele care stau la baza modernității și a murmurului auriu al promisiunilor sale false; să ne explice nesiguranțele generate de pierderea credinței, adio verticalității: această nouă lume orizontală.
