Fascinația pentru Lectură

Nu știu dacă ne place foarte mult să citim, dar cu siguranță ne place să ne arătăm fascinația pentru lectură. Booktuberi făcând fețe expresive în fața unui Himalaya de cărți pe noptiera lor. Mai multe genți tote de la The New Yorker decât exemplare vândute din The New Yorker.

Modul acesta de a trata scriitoarele ca și cum ar fi bunicuțe adorabile – Aloma Rodríguez a vorbit despre „îmbătrânirea scriitoarelor” – și petrecem viața regretând discuțiile la cafea cu Carmiña (Martín Gaite) sau gustând plăcintă cu morcovi în bucătăria lui Siri (Hustvedt) acolo în Manhattan.

Într-un fel, siropoșenia pare să necesite întotdeauna prenumele, și putem vorbi și despre Pepe (Hierro) ca și cum încă am avea mahmureala de la tăriile pe care de fapt nu le-am băut niciodată cu el. Cursileria este una dintre formele minciunii, după cum demonstrează legenda care încă se mai vede uneori pe acolo: să-i spui lui Leopardi, cunoscător a tuturor cărților și a niciunei afecțiuni umane, că reading is sexy.

Recent am citit pe rețelele de socializare o sentință misantropică: „Cititorii de-o viață nu facem atâta caz cu cărțile”. Misantropică, da, dar adevărată. Acest lirism sentimental care încurcă totul ajunge și la librării, din ce în ce mai asemănătoare cu magazinele de cupcakes: dacă nu se numește „Suspinele domnișoarei Maumejean”, deja librăria respectivă pare mai puțin autentică.

Dar gata: simplul fapt că librăriile participă la nebuniile vremurilor noastre și reușesc să le depășească nu face decât să confirme ceea ce au ele ca locuri sfinte.

O Librărie Pierdută

Am citit că, după o lungă decadență, tocmai a închis librăria — Hiperión — la care mergeam când eram adolescent: dacă librăriile sunt locuri sfinte, este pentru că ne oferă acea altă educație pe care credem că o alegem, dar care, de fapt, ne alege în mod misterios.

Hiperión era o librărie specializată în poezie. Și nu aspir la nicio originalitate, ci la exprimarea recunoștinței postume a unuia care, ca mulți alții, a găsit în librăria lui tăcerea de care avea nevoie, cuvintele care urmau să ne însoțească toată viața, o capcană către lumi cu o altă anvergură, acea suflare la inimă care este întotdeauna marea literatură.

Oricât de tineri am fi fost, știam că, intrând într-un loc ca Hiperión, deveneam catehumeni ai ceva important, moștenitori ai vechiului efort uman de a trăi într-o lume cu sens și frumusețe. Este remarcabil: puține afaceri generează sufletul unei librării, și toate Zara-urile se aseamănă, dar librăriile sunt toate foarte diferite.

Și acum, că a închis librăria care a fost librăria vieții mele, mă gândesc dacă librăriile nu sunt dintre acele locuri atât de rare în care, intrând, „noi, cei de atunci”, rămânem aceiași.

Hiperión – Un Loc Special

Hiperión era la doar câțiva metri de Puerta de Alcalá din Madrid — o locație foarte scumpă —, dar nu a părut niciodată deplasat.

Într-un oraș cu milioane de oameni și o sută de mii de standuri pentru ramen, era pur și simplu proporționat să existe una sau două librării de poezie. Într-una dintre capitalele unei limbi vorbite de 500 de milioane de oameni, ce ar putea fi exagerat la un spațiu demn pentru minorități?

Desigur, Hiperión era într-un cartier elegant, dar poate tocmai de aceea nici nu părea dezorientată: într-un cartier care se vrea select, cum să nu găzduiască un loc la fel de select al spiritului?

Ne putem întreba ce dă mai multă importanță și interes unui oraș, o librărie bună sau un alt magazin Hugo Boss.

Literatura, Gustul și Banii

Se întâmplă însă că de multă vreme literatura, gustul și banii nu au relația pe care — mă gândesc la secolul al XIX-lea, dar și la ultimii șaptezeci — au ajuns să o aibă, și un editor prieten îmi spunea cum, într-o lume a ospățurilor retransmise pe Instagram, este imposibil să găsești eseuri bune despre bucătărie.

În timp ce închidea Hiperión, s-a deschis chiar lângă un loc care, cu o ironie atât de involuntară, cât și vexatoare, se numește The Library: încă unul dintre infinitele localuri din Madrid în care să iei șuncă cu un vin de o mie de euro.

Poate pentru că sunt madrilen și am scris mult despre mâncare, îmi pot permite să observ că orașul începe să aibă o problemă cu ostentația.

Există deja locuri în Madrid care, fără cea mai mică urmă de ironie, ar face ca palatul Versailles să pară funcțional și auster. Și în timp ce triumfă vulgaritatea banilor grei, orașul pierde asta: relief, interes, calitate sau, așa cum tocmai s-a văzut, poezie. Desigur, este piața și ce vreți voi. Dar dacă cineva se comportă ca un filistin, să nu se mire că i se reamintește ce este.