Când am început să public ficțiune

Când am început să public ficțiune, acum 46 de ani, ieșeam dintr-o dictatură care-i considera pe romancieri niște tipuri marginale, morți de foame și murdari. Lucrurile au început să se schimbe imediat, cititorii spanioli s-au întâlnit cu scriitorii lor, au venit niște ani de prosperitate. S-a schimbat și modul în care se vindeau cărțile. A trebuit să începem să facem promoții extraordinare și asta facem și acum. Generațiile următoare, văzându-i pe literați la televizor și la radio, au crezut și cred că meseria de romancier e plină de glamour și frenezie. Că înotăm în faimă și bani. Nimic mai greșit. Marea majoritate a autorilor sunt, de fapt, niște tipuri marginale și morți de foame, mai ales de foame de publicare. Însă, măcar sunt mai puțin murdari, pentru că condițiile igienice din țară s-au îmbunătățit. Miercurea viitoare, de Ziua Cărții, se va vorbi despre literatură și câțiva autori vor apărea în mass-media. Din nou acea imagine falsă de ușurință și succes. Ieri am discutat cu un prieten, un autor veteran cu mai multe romane minunate, care nu a mai reușit să găsească un editor de 15 ani (acum nici nu mai caută, a încetat să mai scrie din pură angoasă). Dacă nu vinzi ceea ce piața consideră suficient, sistemul te scuipă. Și, dacă editura ta nu te susține, nu ai cum să vinzi.

Am o altă prietenă, X, a cărei poveste este brutală și reprezentativă pentru această meserie. Acum ceva timp, și-a autopublicat trei romane pe Amazon, care au rămas doi ani în top 10 cele mai vândute, ceea ce a făcut ca editurile comerciale să le caute. A vândut romanele unei edituri cunoscute, dar editorul care o angajase a fost concediat și se pare că noului editor nu-i păsa de nimic. Au ieșit fără sprijin, nu s-au vândut suficient și, în final, i le-au returnat. Atunci, X și-a luat un agent, care i-a propus să scrie un roman foarte dificil, jumătate istoric și jumătate de spionaj, în Rusia secolului al XIX-lea, pentru a-l publica sub pseudonim. Deoarece propriile sale proiecte nu păreau să intereseze, X a ascultat și l-a scris, ca o galeră, timp de câțiva ani. Dar, în final, editurile nu au acceptat pseudonimul și, aflându-i numele, au respins-o. «Am un e-mail de la un editor de la o editură mare care spune că-i place foarte mult cartea mea, dar că, deoarece romanele mele anterioare s-au vândut puțin, nu își asumă riscuri». Agentul a reziliat contractul și X a continuat să încerce. O nouă editoare, importantă și amabilă, s-a îndrăgostit de o idee a prietenei mele, o poveste din secolul al XI-lea cu protagoniști feminini. I-a cerut să scrie primele capitole și X a predat jumătate de roman, dar până atunci editorul amabil fusese din nou înlăturat din funcție și intrase unul nou, care a insistat ca X să termine întreaga lucrare. Adică, 600 de pagini. Fără avans, fără contract. Și, de fapt, pentru a putea scrie, o persoană acceptă condiții ignominiose. X avea niște examene de stat; cu romanul nu s-a putut pregăti bine și a picat. Și, în final, i-au respins cartea, în ciuda faptului că avea un raport de lectură excelent. În fine, a mai avut după aceea un al doilea agent și încă o comandă demențială, până când X, sătulă, a rupt legăturile cu toți și s-a întors la scrisul ei personal. A terminat un roman care, desigur, nu are editor. «Aproape că nu mai cred în mine». X simte că agenții și editorii o învinovățesc pentru că nu vinde cărți: «Dar dacă nimeni nu le-a apărat! Cum să le vând dacă nu erau în librării?». Are rapoarte de lectură formidabile, puține, dar recenzii foarte bune în presă. Și aceeași disperare ca mama unui copil pe care ea îl știe supradotat, dar de care se râde la școală. «Cel mai mult mă enervează că nu pot să mă las de scris și am încercat de multe ori. Dar da, ar trebui să mă predau: mi-e rușine».

Exact, rușinea, acel sentiment constant de respingere și dispreț pe care îl experimentează atât de mulți autori. De fapt, scriitoarea excelentă Ángela Vallvey dorea să facă o carte colectivă despre umilințele pe care le suferă romancierii. Că nu te publică. Că te publică și propria ta editură nu te bagă în seamă. Că îți publică recenzii oribile. Că nu îți publică nicio recenzie. Sau că îți cer un roman de 600 de pagini și apoi te lasă baltă. «Pentru unii agenți și editori suntem pariuri de bonoloto. Cumpără un bilet cu un euro și, dacă nu câștigă, cumpără altul».

La festivitățile din jurul Zilei Cărții de săptămâna viitoare, amintește-ți că majoritatea scriitorilor sunt maltratați.