În câteva cuvinte
Maestrul Marco Armiliato a asigurat un succes triumfător operei "Adriana Lecouvreur" la ABAO Bilbao Opera, impresionând prin înțelegerea profundă a partiturii lui Cilea și inspirând distribuția. Spectacolul a fost lăudat pentru direcția muzicală, în ciuda unei producții scenice modeste.
Maestrul italian Marco Armiliato a revenit la Euskalduna după 15 ani pentru a dirija o reprezentație memorabilă a operei „Adriana Lecouvreur” de Francesco Cilea la ABAO Bilbao Opera. Prestația sa a demonstrat o înțelegere profundă a nuanțelor post-romantice ale partiturii, transformând seara într-un succes muzical incontestabil.
Armiliato a reușit să pună în valoare rafinamentul timbric al lui Cilea, concentrându-se pe atmosferă și psihologie mai degrabă decât pe efectul imediat. Direcția sa a ghidat orchestra Bilbao Orkestra Sinfonikoa (BOS) pentru a crea o textură muzicală delicată și flexibilă, culminând într-un duet final eteric, plin de dulceață aproape ireală.
Distribuția a inclus-o pe soprana Maria Agresta în rolul Adrianei, tenorul Jorge de León ca Maurizio, mezzosoprana Silvia Tro Santafé în rolul Prințesei de Bouillon și baritonul Carlos Alvarez ca Michonnet. Maria Agresta a impresionat prin evoluția sa pe parcursul spectacolului, atingând un punct culminant în actul final cu interpretarea piesei „Poveri fiori”, livrată cu o infinită tristețe și subtile inflexiuni în pianissimo.
Jorge de León a etalat o voce puternică, dar a reușit să integreze pe deplin nuanțele expresive ale lui Cilea abia în actul al patrulea. Silvia Tro Santafé a oferit acuturi puternice și grave sonore în rolul Prințesei, deși stilul ei ar putea fi mai potrivit repertoriului belcantist. Carlos Alvarez a adus noblețe personajului Michonnet, performanța sa crescând în intensitate către final.
Producția scenică a lui Marco Pontiggia a propus o concepție metateatrală interesantă, transpunând acțiunea în zorii secolului XX ca un omagiu adus actriței Sarah Bernhardt. Cu toate acestea, realizarea scenică a fost descrisă ca fiind modestă, cu o scenografie tradițională și costume cu accente moderniste. Iluminatul a contribuit eficient la crearea atmosferei, iar baletul din actul al treilea a fost un pastiş modest din secolul al XVIII-lea.
În ciuda unor deficiențe minore în regie și în interpretarea rolurilor secundare, succesul spectacolului a fost atribuit în mare măsură direcției muzicale excepționale a lui Marco Armiliato, care a transformat „Adriana Lecouvreur” într-o experiență muzicală memorabilă la Bilbao.
