Mai multe ocazii

În mai multe ocazii, Mario Vargas Llosa și-a amintit că a fost într-un bar madrilen în care a luat decizia care avea să-i marcheze destinul: nu va fi avocat, ci scriitor. Era anul 1958, iar tânărul peruan ajunsese în capitala acelei Spanii franchiste cu o bursă postuniversitară pentru a studia la Universitatea Complutense. Foarte aproape de parcul Retiro se afla pensiunea unde locuia, iar la colțul străzii Menéndez Pelayo cu Doctor Castelo, barul Jute, unde a scris prima schiță a romanului Orașul și câinii. Distanța față de Lima și față de experiența sa la internatul militar Leoncio Prado, unde a studiat doi ani în adolescență, i-au permis în cele din urmă să pună acea poveste în scris, care avea să fie publicată în 1963.

Mai multe informații

Moare Mario Vargas Llosa, gigant al literelor universale

În îndelungata sa perioadă spaniolă, există două figuri cheie în viața recent decedatului Vargas Llosa care aveau să-i marcheze în mod de neșters legătura vitală cu Barcelona: editorul de la Seix Barral, Carlos Barral, și agenta Carmen Balcells. Ea a fost cea care, la sfârșitul anilor șaizeci, a călătorit la Londra pentru a-l convinge să renunțe la slujba sa de profesor de literatură la King’s College și să se stabilească în orașul catalan. Balcells i-a promis că va acoperi cheltuielile. Și Vargas Llosa și familia sa s-au stabilit la Barcelona din 1969 până în 1974, în cartierul Sarriá. Acolo s-a născut fiica sa cea mică, Jimena Wanada Morgana, și a lucrat la două romane, Mătușa Julia și scriitorul și Pantaleon și vizitatoarele, precum și la eseul Orgia perpetuă: Flaubert și Madame Bovary, și la teza García Márquez: istoria unui deicid, cu care a obținut titlul de doctor cum laude la Universitatea Complutense în 1971.

Soarta lui Vargas Llosa ca scriitor a fost pecetluită în acei ani, a fost un punct de cotitură în formarea sa personală și literară. În zorii dictaturii și în plină efervescență a gauche divine, acea etapă barceloneză de prietenie și muncă a fost o perioadă care a căpătat un caracter legendar, marcată de consolidarea mișcării tinerilor scriitori latino-americani care propovăduiau o altă formă de a nara, deschiși la chestiunile politice ale momentului și ferm împinși de un agent excepțional care a știut să impulsioneze comercial acel fenomen literar sub eticheta boom-ului. Zguduiala istorică a avut epicentrul la Barcelona și în Vargas Llosa unul dintre cei doi poli principali, celălalt fiind premiatul Nobel columbian, Gabriel García Márquez. Apropierea dintre ei și îndepărtarea lor definitivă și radicală, după o ceartă în Ciudad de México, sunt legate de acea Barcelonă mitică din care a plecat la mijlocul anilor șaptezeci pentru a se întoarce la Lima după 19 ani de absență.

Mario Vargas Llosa a ținut un discurs pe 7 octombrie 2017 la Barcelona, după manifestația convocată de Societatea Civilă Catalană împotriva proclamării unilaterale a independenței de către Guvernul catalan. Luis Sevillano

Londra, Paris și New York au fost orașe foarte importante pentru Vargas Llosa, un autor cosmopolit care a revendicat întotdeauna literatura ca un teritoriu fără frontiere, dar cu Spania a avut o legătură fundamentală. După incursiunea sa eșuată în politica peruană ca candidat prezidențial în 1990 — în același an în care a început colaborarea sa de 33 de ani în paginile Джерело новини cu tribuna sa intitulată Piatra de încercare — regele Spaniei i-a acordat naționalitatea spaniolă și a intrat în Academia Regală Spaniolă în 1993; un an mai târziu a primit premiul Cervantes. Pe strada Flora, în apropiere de Puerta del Sol din Madrid, a avut domiciliul când se întorcea în Spania, până la separarea de soția sa Patricia între 2015 și 2022.

Mario Vargas Llosa la Casa de América din Madrid în timpul prezentării romanului său „Timpuri aspre” în octombrie 2018. David Benito (2019 Getty Images)

Există puține urme și mențiuni exprese ale scenariilor spaniole în textele de ficțiune ale lui Mario Vargas Llosa. O excepție notabilă este povestirea Vânturile (publicată în revista Letras Libres în 2021) care se desfășoară într-un Madrid distopic în care se închid ultimele cinematografe și se numesc librării locale care nu au prea mult de-a face cu ceea ce a cunoscut bătrânul protagonist. Acea povestire anunța schimbările care aveau să vină în viața personală madrilenă a scriitorului. Dar poate că mesajul cel mai clar, curajos și convingător pe care l-a lăsat laureatul Nobel despre legătura sa profundă cu Spania au fost cuvintele pe care le-a rostit pe 9 octombrie 2017 la Barcelona, la manifestația convocată de Societat Civil Catalana. Atunci a spus: «Vrem ca Catalonia să redevină Catalonia capitală culturală a Spaniei, așa cum era când am venit eu să locuiesc aici, într-o perioadă pe care o amintesc cu o nostalgie enormă. Erau ultimii ani ai dictaturii franchiste. Dictatura se destrăma și făcea apă din toate părțile. Și niciun oraș spaniol nu a profitat atât de mult ca Barcelona de acele crăpături de libertate pentru a se deschide lumii și a aduce din lume cele mai bune idei, cele mai bune cărți, toate marile realizări ale avangardei. De aceea veneau spaniolii la Barcelona. Pentru că aici aerul era deja cel al Europei. Adică cel al democrației și civilizației. Aici, în acea Catalonie s-au reunit, după ce și-au întors spatele de la războiul civil, scriitorii spanioli și scriitorii latino-americani». Pentru că, în cele din urmă, în Spania s-a format marele scriitor peruan.