Când Miriam Garlo (Murcia, 40 de ani) a început să se gândească la a deveni mamă, au năpădit-o toate temerile pe care le poate avea orice femeie care se gândește să facă acest pas, și chiar mai multe, deoarece, în cazul ei, ar fi "o mamă surdă într-o societate auzitoare".

A împărtășit asta cu sora ei, regizoarea Eva Libertad, iar aceasta i-a sugerat să le pună pe hârtie. Când a citit cele două pagini de temeri și posibilități ("Dacă se naște surdă, dacă se naște auzitoare..."), cineasta a văzut acolo o poveste de spus. "Acea listă a devenit inima dramatică a scurtmetrajului", explică Libertad despre scurtmetrajul *Sorda*, care a avut premiera în 2021 și, după câteva luni inițiale, a început o călătorie prin festivaluri și premii internaționale, prezentându-le o experiență, surorile lucrând împreună, pe care au simțit nevoia să o extindă. Patru ani mai târziu, în februarie anul trecut, au prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Berlin lungmetrajul *Sorda*, în fața unui public auzitor și neauzitor și, pe lângă faptul că au primit comentarii bune, au plecat cu un premiu. Senzații foarte bune care s-au repetat la Festivalul de la Malaga, unde sâmbătă filmul a câștigat Biznaga de Oro, iar munca lui Garlo a fost premiată ca cea mai bună interpretare feminină (ex aequo cu Ángela Cervantes).

"Evenimentul de la Berlin a fost ceva foarte mare, cu multe priviri, mulți ochi acordându-ți atenție și multe emoții, de asemenea, pe care nu știi ce înseamnă, dar care sunt de satisfacție, de entuziasm și de mândrie pentru ceea ce am făcut, care nu este ceva imens, dar este un mic bob de nisip", a povestit Miriam Garlo pentru S Moda, între un festival și altul.

Miriam vorbește perfect, citește pe buze și este însoțită de un interpret, deoarece limbajul semnelor este "apa ei în mijlocul deșertului". Actrița și fotografa a surzit la șapte ani, dar până la 30 de ani nu a învățat limbajul semnelor și nu și-a descoperit sau asumat identitatea ca persoană surdă. "De la șapte la 30 de ani a fost un iad pentru mine, întotdeauna îl compar cu a fi homosexual și a fi închis în dulap, adică o situație în care presiunea socială, rușinea față de ceilalți și lipsa de înțelegere și necunoașterea care mă înconjurau făceau să nu mă pot asculta pe mine însămi". Toți acei ani au fost pentru ea "o cursă pentru a demonstra că pot obține aceleași lucruri ca toți ceilalți, că nu sunt proastă".

"Ceea ce am făcut atunci a fost să mă dedic studiului, studiului și studiului, pentru că vedeam oameni care puteau face lucruri pe care eu nu le puteam face și mă enervam și dedicam de trei ori mai mult timp", continuă ea. La 30 de ani, după câțiva ani petrecuți în Madrid, s-a întors acasă, în Murcia, unde locuiește și astăzi, pentru că a vrut să se conecteze cu rădăcinile ei. "Timp de doi ani și jumătate am căzut într-o depresie profundă și atunci mi-am dat seama brusc că, la nivel intelectual, demonstrasem totul și aveam nevoie să mă rezolv la nivel personal. Am început să semnez în limbajul semnelor și încă nu știam limbajul semnelor, am decis să-l învăț și pentru mine a fost ca și cum aș fi început să văd lumea, care până atunci fusese în alb și negru, în culori; îmi dau seama că creierul, atunci când semnează, se așază într-un loc de multă fericire, de multă ușurare, de mult confort și că, atunci când primesc limbajul semnelor, simt o emoție și o flexibilitate pe care nu le aveam înainte". Atunci i s-a deschis o lume, cea a comunității surzilor, în special cea din Murcia. "Și atunci a început a doua mea viață", afirmă ea.

Din firele acestei comunități a început să tragă Eva Libertad pentru a scrie lungmetrajul, în care au vrut, în cuvintele protagonistei sale, Miriam Garlo, "să construiască un personaj care să fie foarte complex, care să fie autentic și care să fie portretul unei femei care se confruntă cu maternitatea, în care, deja, toate femeile trec prin multe îndoieli, incertitudini, temeri". Și această femeie este surdă, da, dar nu vor ca acest lucru să se strecoare în prim-plan. "Surditatea este acolo în mod transversal, pentru că este o condiție pe care o are, dar nu am vrut ca filmul să vorbească doar despre surditate, ci ca surditatea să fie cumva normalizată în condiția ei", explică Garlo, care împarte rolul principal cu Álvaro Cervantes, în rolul partenerului ei auzitor. "Acum, am avut un mare interes, desigur, să facem un film în care să se vadă bogăția apartenenței la o comunitate surdă care ne protejează ca o umbrelă, așa cum face pentru mine ca femeie și actriță surdă".

Provocarea a fost să spună totul fără ca "să fie un film pamfletar sau un proiect didactic sau explicativ de sensibilizare", insistă actrița care, de asemenea, nu vrea ca condiția ei personală de actriță surdă să fie titlul în prezentarea filmului. "Am puțin respect pentru ideea de a mă considera un model. Știu că există un grup de persoane surde care lucrează de mulți ani în teatru, poezie și film pentru a deschide uși. Am avut norocul că Eva Libertad este sora mea și că este regizoare și am lucrat împreună toată viața pentru asta", spune ea, referindu-se la anii pe care i-au dedicat în grupul de Arte Frumoase de la Complutense teatrului, o artă în care părinții lor le-au introdus de la o vârstă fragedă ("La 10 ani am început să lucrez la primele mele piese", spune actrița).

"Vreau să-mi aduc contribuția, mai ales pentru că viața de zi cu zi este foarte dificilă în ceea ce privește autonomia, lipsa de libertate, excesul de maternalism sau paternalism, în fine, lucruri care, atunci când nu ești bolnav, sunt foarte greu de gestionat, iar persoanele surde nu sunt bolnave", spune ea și explică faptul că, tocmai, în formarea ca actriță a întâmpinat obstacole în ultimii ani, neputând accesa cursuri care nu erau adaptate persoanelor surde. Deși a crescut fără modele, nici nu vrea să fie considerată una. "Mă consider mai degrabă reprezentativă, pentru că îmi trăiesc surditatea pe baza experienței mele", adaugă ea. Și, în acest sens, precizează foarte clar că singurul lucru pe care îl are în comun cu Ángela, personajul ei, este surditatea. "Îi cunosc luminile și umbrele, dar nu avem nimic în comun nici în caracter, nici în luarea deciziilor. Este un personaj construit și ficționalizat", subliniază ea foarte mult faptul că nu se joacă pe sine, o prejudecată foarte comună față de actrițele și actorii cu dizabilități. Pentru a o construi pe Ángela, Garlo a trebuit, de exemplu, să lucreze foarte mult la vocea unei persoane care surzește înainte de a învăța să vorbească, s-a pregătit pentru scena dificilă (aproape terifiantă) a nașterii, practic improvizată, sau, de asemenea, pentru secvențele mai intime de cuplu.

"Ceea ce vreau să revendic este că da, sunt o actriță surdă pentru că nu aud, dar construiesc personaje în fiecare proiect în care mă implic. Și acesta este un stigmat care cred că ne face destul de mult rău și care reduce. Adică, este o perspectivă foarte reducționistă a persoanelor cu dizabilități și a posibilităților pe care le avem", continuă ea. "Înțeleg că acum se pune accentul pe mine, dar are legătură cu acea lipsă de persoane surde care nu au avut ocazia să intre în locuri de participare creativă și să explice cum suntem și cum trăim. Această nevoie de a mă considera singurul model nu-mi aparține, aceasta are legătură cu o violență structurală și o necunoaștere încă generală de a semnala diferența ca și cum ar fi unică și exclusivă, dar nu este așa. Sper că de acum înainte acest lucru nu va fi o bombă, ci vor apărea mai multe personaje surde în seriale și filme, așa cum există personaje blonde".

Echipa:

Stilism: Paula Delgado

Machiaj și coafură: María Limón (Another Agency)

Asistent de producție: Marina Marco