În câteva cuvinte
Articolul prezintă publicarea unei colecții de scrisori de dragoste ale poetei chiliane Gabriela Mistral, laureată a Premiului Nobel. Corespondența, întinsă pe 50 de ani, dezvăluie latura sa intimă, nesiguranțele, pasiunile și relațiile complexe, inclusiv cea cu Doris Dana și cu fiul său adoptiv, Yin Yin. Cartea se bazează pe cercetarea arhivei publice a scriitoarei.
Într-o zi de 7 aprilie, acum puțin peste un secol, în 1921, poeta chiliană Gabriela Mistral (născută Lucila Godoy Alcayaga) a avut o zi proastă la aniversarea sa de 33 de ani. A așteptat șase ore sosirea poetului Manuel Magallanes, căsătorit, pentru a petrece după-amiaza la țară, dar acesta nu a mai venit. Își trimiteau scrisori de dragoste - și de dezamăgire - de ani de zile fără să se cunoască personal. Mistral a primit totuși ulterior o scrisoare de la bărbatul cu unsprezece ani mai tânăr, însoțită de un iasomie. «Prostule! Era ziua mea și nu ai venit să mă vezi. Îmbătrânesc, Manuel», îi reproșa profesoara care se gândea să se pensioneze în patru ani. În acea perioadă îi comenta lui Magallanes despre apariția firelor albe și problemele de vedere care o obligau să poarte ochelari.
Corespondența dintre cei doi a început în 1914 și ea îi trimitea portrete, dar îl avertiza asupra a ceea ce imaginea nu surprindea: «Sunt dură, sunt seacă, sunt tăioasă». «Vei fi capabil să mă iubești după ce mă vei fi văzut?», întreba într-o scrisoare, «poate ca un eroism. Dar eu nu aș admite eroismuri de acest fel», sublinia despre nesiguranțele sale, foarte prezente în majoritatea scrierilor sale amoroase.
Pana lui Mistral în acei ani oscila între duioșie și neîncredere. Într-o zi putea scrie: «Știu că voi dori să te țin în brațe ca pe un copil, că voi dori să-mi vorbești așa, ca un copil mamei, din căldura poalei mele, și că atunci când te voi săruta voi pierde noțiunea timpului și sărutul va deveni etern». În alta: «Nu vreau să te oblig să fii fals, sărutându-mă cu repulsie, nici nu vreau să sufăr ceea ce nu am suferit: să mor de dragoste în fața unui bărbat care nu mă poate mângâia».
În cele din urmă, în acel aprilie din 1921 s-au văzut în persoană. «Justific absolut impresia proastă pe care ți-am lăsat-o (ceva mai rău decât atât). Totuși, Manuel, acel impuls nu ar fi trebuit să te surprindă atât de mult dacă ai fi avut proaspătă amintirea scrisorilor mele. Mereu ți-am spus ce sunt», i-a scris ea după întâlnire. «Sunt cel mai derutant și trist (lamentabil) amestec de duioșie și duritate, de tandrețe și de grosolănie», adăuga, semnând cu inițiale.
Corespondența citată face parte din noua carte Los seres buenos se hacen mejores con el dolor, los malos nos hacemos peores. Cartas de amor 1905-1956 (Ediciones Cardo), un volum de cercetare și selecție din arhiva publică a lui Mistral, realizat de editoarea și poeta Gladys González. Volumul publicat la 80 de ani de la acordarea Premiului Nobel pentru Literatură scriitoarei reunește texte adresate lui Alfredo Videla Pineda (din 1905 până în 1906), un proprietar de terenuri din Norte Chico cu aproximativ 25 de ani mai în vârstă decât ea; lui Magallanes Moure; lui Palma Guillén (din 1940 până în 1954), prietena și secretara sa; lui Doris Dana (din 1948 până în 1956), iubita și executorul său testamentar american, și scrisoarea lăsată înainte de sinuciderea fiului său, Juan Miguel Pablo Godoy Mendoza, Yin Yin, printre alte scrieri. Este o călătorie intimă prin afecțiunile sale, dar și prin maturitatea, cariera și relația sa cu ființele umane, politica și religia.
Poetisa chiliană citește în timp ce se realizează o înregistrare pe acetat a lecturii sale la Biblioteca Congresului din Washington, Statele Unite, pe 14 decembrie 1950.
Editoarea Gladys González, care de un deceniu prezintă diferite aspecte ale poetei în Colecția Gabriela Mistral, subliniază că în această carte axată pe dragoste, se observă sentimentul de orfan al poetei, profesoarei și diplomatei. «Este o femeie fără familie, care a trebuit să meargă la muncă de foarte devreme, la 14 ani, care s-a construit singură. Există durerea, dar și interpretarea acelei dureri prin cuvânt pentru a găsi un loc în lume, pentru a-și lăsa amprenta permanentă», subliniază despre cât de atentă era în a lăsa înregistrări (înregistrări audio, obiecte, scrieri) despre ceea ce gândea și simțea. De aceea, editoarea interpretează corespondențele ca ficțiune. «Altfel, este foarte dificil să lucrezi cu viața personală a altei ființe umane, poți tinde să adopți o singură poziție. Aici sunt prezentate diferite etape ale unei ființe umane», adaugă ea.
În prima sa etapă de scrisori de dragoste, González susține că Mistral dă senzația că se dăruiește, de dorință de a fi iubită, dar că apoi se retrage de teamă, lucru care se schimbă cu scrierile către Doris Dana, unde căutarea este alta. «Ea îi cere lui Doris să se întoarcă, să fie cu ea, să fie în casa ei, îi trimite bani», semnalează. Corespondența dintre cele două a început în martie 1948. În prima scrisoare, Mistral îi spune să o considere prietenă și o avertizează deja despre timiditatea sa. Câteva luni mai târziu îi mărturisește că nu vrea să mai trăiască departe de ea. Un an mai târziu, relația era deja alta. După o vizită a lui Dana, poeta îi scrie: «Amor: De când ai plecat, eu nu mai râd și mi se acumulează în sânge nu știu ce materie densă sau obscură. Eu am primit ca parte a mea o melancolie constantă din care m-au scos doar copiii, muzica și tu». Nu mai semnează cu inițiale, ci «A ta Gabriela».
Fericirea acelei iubiri dezvăluie o Gabriela Mistral diferită. Îi povestește lui Dana cât de greu îi este să se concentreze la o conferință pentru că îi apare chipul ei și cum păstrează cu grijă una dintre scrierile ei și o scoate din când în când din buzunar și o sărută. «Și este pentru că mă agăț de acea lectură pentru a crede, pentru a avea credință și pentru a spera. Dar lipsește, Doamne, atât de mult timp până te vei întoarce — dacă te vei întoarce—», subliniază, reînviind nesiguranțele care vor reapărea în timpul relației. «Viața mea: Tu ești dintr-o rasă care se controlează; eu nu. Tu ești sigură de mine; eu nu am nicio siguranță în privința ta. Dar mai mult: am nevoie de prezența ta într-un mod violent, ca de aer. Pare că aș trăi o asfixie. Este exact asta. Mie îmi rămâne foarte puțină viață înainte, Aceste fărâme de viață vreau să ți le dau ție», a scris.
Gabriela Mistral debarcă în Genova, Italia, pe 12 ianuarie 1951.
Cartea este, de asemenea, o fereastră către relația lui Mistral cu fiul său Yin Yin. Una dintre imaginile de suport ale volumului este cea a scurtei scrisori de adio a lui Juan Miguel Pablo Godoy în care scrie în 1943 din Brazilia: «Sper ca în altă lume să existe mai multă fericire» și îi trimite salutări lui Palma Guillén. Editoarea Gladys González a dorit să includă fotografii ale corespondențelor scrise pe foi volante sau caiete. «Este diferit să citești transcrierea față de a vedea scrisoarea, datorită materialității. Iar caligrafia unei persoane spune destul de multe, poate nu despre o viață întreagă, dar cu siguranță despre un moment», afirmă ea.
Într-o scrisoare a lui Mistral redactată la mașina de scris către prietena sa Graciela Menendez, îi mărturisește că motivele care i se dau despre decizia fiului său i se par nevalide, prostești sau slabe. «Singurul păcat de care mă acuz este cel de a-i fi impus viața mea rătăcitoare, căci exista în el o daună clară produsă de existența sa ambulantă fără rădăcini și, prin urmare, fără regularitate». Nu apar scrisori scrise de poetă fiului său, dar pe iubirile sale îi numea mereu așa: fiuleț, fiicuță. González interpretează acest lucru ca pe o formă de a cere iubire. «Să se arate maternă, primitoare, un loc unde se poate ajunge».
