Joan de Sagarra, unul dintre cei mai originali critici și cronicari spanioli contemporani, care a exercitat o influență enormă asupra jurnalismului și scriiturii, a încetat din viață. Textele sale erau excepționale, iar personalitatea sa era complexă și contradictorie – adesea acid și ursuz, el putea manifesta o tandrețe cu totul neașteptată.

Cei care îl cunoșteau pe Joan de Sagarra știau cum reacționa când îl numeam „maestru” și îi spuneam cât de mult am învățat de la el. Se enerva ca o hienă, lăsa chiar să se întrevadă colții ridicându-și buzele. Putea impresiona Joan când se supăra. Îi plăcea să fie „băiatul rău” și să-și mestece trabucul de parcă ți-ar fi mâncat ficatul. Își îngusta ochișorii sclipitori care păreau ai unui mistreț feroce gata să atace și ție îți tremurau picioarele (iar când îl cunoșteai mai bine, te prefăceai că-ți tremurau, ceea ce îi plăcea nespus).

Individualist, spirit liber, polemist, împotriva curentului, adesea acid, ursuz, mizantrop și disprețuitor, cu excepția prietenilor, putea fi antipatic și insuportabil, chiar crud, când dorea, și, de fapt, își desfășura în general intenționat partea cea mai rea în primele cinci minute ale oricărei întâlniri sau conversații, probabil ca măsură defensivă: își săpa o linie de tranșee, presupun, pentru a evita să fie rănit sau să i se apropie prea mult. Ceva freudian era acolo.

Multă lume se oprea la porțile personalității sale, iar unii l-au urât – un actor a ajuns să-l scuipe pe stradă pentru o cronică deosebit de dură. Dar dacă reușeai să treci de această desfășurare preventivă acidă, găseai o personalitate debordantă de cunoștințe, umor, sensibilitate și capabilă de o afecțiune extraordinară, care, prin cât de mult o raționaliza, avea o valoare mai mare. În el, care putea fi atât de veninos și ostil, exista o tandrețe neașteptată.

Îl numeam maestru, spuneam, și așa a fost pentru noi toți, pentru o întreagă generație de jurnaliști și scriitori mai tineri care îi citeam cu devoțiune cronicile și criticile, scurtându-le pentru a descoperi secretele acelor scrieri excepționale care scăpau oricărei definiții, oricărei reguli. Inclasificabile, imprevizibile, inimitabile – textele lui Joan, mundane, intime, inteligente, ironice și emoționante, ne-au învățat să scriem cu îndrăzneală, cu ambiție, cu intenție și cu stil. Demonstrau că pentru a scrie era indispensabil să dispui de un mare bagaj cultural, solid, și de o lume proprie făcută din lecturi și experiențe.

Joan de Sagarra a avut o greutate decisivă în secțiunea de cronică a redacției din Barcelona. Influența sa ne-a catapultat pe mulți să încercăm să scriem diferit, fără inhibiții, și cu o folosire a pronumelui „eu” care îi venea natural, căci dacă ceva nu era, era modest. A fost fără îndoială maestrul nostru. Și acum, când nu mai este să se enerveze și să ne trimită la naiba, se poate spune tare și clar. Niciodată cineva care a vrut să meargă atât de singur și și-a revendicat atât de mult particularitatea și independența nu a avut atâta influență și nu a exercitat atâta magisteriu.

Într-o revizuire de urgență a articolelor sale, am dat peste unul în care se definea ca fiind „pedant și nepoliticos” și susținea că „nu-i păsa un ardei” dacă se vorbea sau nu despre el, nici de bine, nici de rău. Într-un altul persevera în „urâtul obicei de a plictisi cu citatele mele în franceză”, iar într-un altul scria că i-ar plăcea să „moară la Napoli, napolitan, într-o veche moșie din Posillipo, deodată, jucând poker și mirosind un iasomie”. Dar rețin coloana în care îl vizitează pe bătrânul Copito de Nieve muribund – el mereu l-a numit pe numele său original, Nfumu Ngui – și vede în gorila albină propria sa imagine și pe a noastră a tuturor, încheind textul cu o emoționantă reflecție existențială. Adio, maestru, adio, Joan.