Antoine Wauters, unul dintre cei mai importanți scriitori francofoni ai momentului, a câștigat în 2023 premiul Goncourt pentru cea mai bună nuvelă cu «Muzeul Contradicțiilor»

În această carte se materializează spiritul autorilor invocați în epigrafele sale: Pasolini din «Scrierile corsare» și Fitzgerald, care definește inteligența „de primă clasă” ca fiind „capacitatea de a reține două idei opuse în același timp […] a vedea că lucrurile sunt iremediabile și, totuși, a fi decis să fie altfel”.

Din acest impuls, cel al unei atitudini progresiste, recunoscutul impuls gramscian al pesimismului gândirii și optimismului voinței, eclozează vocile plurale ale acestei propuneri: plurale, deoarece își emit discursurile din diferite scenarii ale dezavantajului – copilărie stângace, bătrânețe de azil, poeți astmatici, creaturi deposedate, stupizi cu nostalgie pentru ceea ce nu au trăit, mame regretate… –, dar și pentru că vorbesc la persoana întâi plural; în ea, se amestecă și răsună o multitudine de „eu”-uri.

Ascultăm ecoul particular al fiecărui „eu” diluat într-un „noi”, într-un „noi”, care doar, din această amalgamare, operează ca o armă încărcată cu viitor. Cu aceste parabole diagnostice ale unei realități triste, contaminate de aura post-pandemică și de reproșuri puțin deghizate la adresa lui Macron, Wauters afișează un optimism extrem în puterea vizualizatoare a literaturii, în forța sa de a demola zidul de hârtie și de a construi realitate.

Și tocmai în acest punct poate apărea disconfortul celor care simt poezia ca un exces într-o literatură politică; sau al celor care, crezând că poezia este o grădină frumoasă și autonomă, percep orice rezonanță politică ca pe o pată. Eu, ca cititor, am depășit aceste disconforturi. De asemenea, pe cel al unei posibile naivități transcendente.

Mai multe informații Toate recenziile din «Babelia»

Alături de continuum-ul zgomot-liniște, o altă metaforă vertebratoare a acestei relatări este aceea că discursurile nu sunt un simplu sarcofag: cuvintele artei, artefactele sale, bibliotecile și muzeele care le conservă, trăiesc.

În fața diseminării postmoderne, Wauters recuperează conceptul de discurs, de asemenea și pe cel al discursului artistic care transformă plângerea în ceva care depășește „eu”-ul. Sylvia Plath sau extraordinara Ingeborg Bachmann sunt citate ca ghiduri pentru a tranzita prin acest muzeu ca spațiu revendicat.

Iluzia de a obține „un efect” se rezolvă narativ făcând ca vocile plurale să nu se adreseze aerului, ci destinatarilor din interiorul textului: doctori, soți, bunici, zei, jurnaliști, președinte… Acești naratari nu doar redimensionează caracterul comunicativ al întregii literaturi – conversație, mediată de texte, între cei care vorbesc și cei care ascultă –, ci, de asemenea, subliniază asimetria, ierarhia, puterea, violența pe care o implică luarea cuvântului pentru a fi ascultat, deoarece și tu te simți obiectul unei violențe.

Vocile experimentează durerea dintr-un registru care fuzionează umorul cu deznădejdea; în timp ce citeam, îmi răsuna în cap: „Noi, tuberculoșii, suntem cei care ne distrăm cel mai mult…”, acel cântec de după război pe care ni l-a amintit Vázquez Montalbán în poemul său «SOE».

Voci bolnave, jucăușe și pe bună dreptate mânioase cer răspuns și își rezumă starea de spirit și condiția de viață în această maximă: „Putem continua să rezistăm? Nu. Vom rezista? Da”. Fie ca răspunsurile să fie exact cele opuse: aceasta ar fi proba de nouă a unei stări de autentic privilegiu.

«Muzeul Contradicțiilor» Antoine Wauters Traducere de Borja Mozo Demipage, 2025. Premiul Goncourt 2023 114 pagini. 17 euro

Căutați-o în librăria dvs.