A fost o vreme când New York exercita o fascinație irezistibilă, farmec pe care l-a pierdut odată cu atentatul de la World Trade Center.

Pentru un artist, prima călătorie la New York era un rit de inițiere, te simțeai ca un sirian, un evreu sau un hispanic din secolul I care călătorea la Roma imperială.

După Al Doilea Război Mondial, avangarda artei, care își avea reședința la Paris, a fost luată ca pradă de război de către americani, mutată la New York și de acolo a început să-și iradieze estetica timp de multe decenii.

Ne aflăm la începutul anilor '60 ai secolului trecut. Ajungând în Manhattan, dădeai telefoane unor prieteni care te precedaseră.

Le-au trebuit doar câteva luni ca să capete un aer newyorkez: adidași, hanorace, șepci cu vizieră, tricouri imprimate cu Mickey Mouse, jogging, yoga și mâncare macrobiotică.

Te duceau la un nou restaurant din Soho unde serveau o salată de spanac cu muguri de pin atât de bună încât nici o capră n-ar refuza-o.

În timpul cinei, îți povesteau istorioare ciudate despre împușcături pe stradă și apoi îți indicau ritualurile de urmat:

• trebuia să vezi Guernica lui Picasso la MoMA,
• să traversezi pe jos podul Brooklyn,
• să bei un Martini la River Café,
• să treci pe la Hotel Chelsea, sub umbra lui Dylan Thomas, Leonard Cohen și Janis Joplin,
• să mănânci jumătate de pui la Sylvia's, în Harlem,
• să simulezi că-ți cumperi un pumn de diamante de la bijuteria Tiffany's pentru a le adăuga în fulgii de ovăz de la micul dejun,
• să încerci să-l găsești pe Woody Allen cântând la clarinet,
• să bei un pahar la hotelul Algonquin, la numărul 59 de pe strada 44 Vest, unde se întâlneau la masa rotundă din hol jurnaliștii de la The New Yorker.

Ce s-a întâmplat? Că acel New York fascinant, căruia îi dădeai tot ce aveai mai bun, nu mai există. Creierul haotic și infantil al unui șef, care umple de mătreață tot ce atinge, l-a transformat într-un oraș de prost gust. Nu pierzi nimic dacă stai acasă.