Între 1919 și 1933, Bauhaus, școala de design și arhitectură fondată de Walter Gropius (1883-1969), a revoluționat procesele de design și abordările construcțiilor care prevalaseră până atunci.

În 1925, sub presiunea partidului nazist în ascensiune, școala a părăsit orașul german Weimar și a găsit refugiu la periferia orașului Dessau, în clădirea iconică a arhitectului ridicată în 1925 (și într-un singur an) și care, din 1996, este una dintre cele recunoscute ca patrimoniu mondial UNESCO.

Dessau era atunci un oraș industrial înfloritor în estul țării, cu un spirit antreprenorial în care, de exemplu, se construiau avioanele cu structură de oțel concepute de aeronautul Hugo Junkers. Datorită disponibilității și prețului bun al materialelor (fier, aluminiu, sticlă, lemn, oțel…), școala de design și-a trăit aici perioada de cea mai mare productivitate și investigație. Gropius a vrut să împace artizanatul, industria, tehnologia și manufactura și să contribuie la modernizarea societății în vremuri de mecanizare. Aici s-a dezvoltat o nouă eră nu numai pentru designul grafic sau artele aplicate, ci și pentru stilul de viață, deoarece Bauhaus nu a fost doar o școală de design, ci și o mișcare socială, un curent de gândire care a schimbat modul de a produce și de a crea produse de calitate accesibile (atunci) și durabile pentru toată lumea. După Gropius, școala i-a avut ca directori pe Hannes Meyer și pe Mies van der Rohe.

Fundația Bauhaus Dessau sărbătorește în 2025 cei 100 de ani de la sosirea Bauhauslers (comunitatea Bauhaus) într-un oraș de 80.000 de locuitori literalmente înconjurat de parcuri în care astăzi această școală este o vizită obligatorie. Clădirea de sticlă, beton și metal, a cărei formă văzută de sus seamănă cu elicele avioanelor și care nu are intenționat o fațadă principală, este un far care continuă să găzduiască artiști în rezidență. Barbara Steiner, directorul său din 2021, mărturisește că obiectivul este „să conectăm legenda cu contemporaneitatea”. „Împlinim 100 de ani și întrebarea rămâne ce ne putem aștepta în viitor în termeni de construcție și design”.

Turul este revelator. Unul se familiarizează cu o clădire strâns legată de producția industrială. Se înțelege strânsa colaborare în ateliere între elevi și profesori și că Gropius a vrut „să recupereze metodele artizanale pentru activitatea constructivă, să ridice puterea artizanală la același nivel cu artele frumoase”.

Dacă vizita este emoționantă, este și mai mult să petreci noaptea în aceleași studiouri în care au locuit elevi sau profesori precum Gunta Stölzl, Mila Hoffmann-Lederer sau Anni Albers. Fiind o clădire protejată, totul este exact așa cum au trăit-o ei. O experiență plină de aventură și dragoste pentru artă. Cazarea nu are stele, dar are listă de așteptare. A dormi aici este o plăcere traversată de atitudine, un adevărat lux. Cele 28 de camere sunt austere și spațioase și au tot ce este necesar: un pat individual, lampa clasică a lui Marianne Brandt, o fereastră largă ca marea, o masă, un scaun tubular de Marcel Breuer, încălzire, un dulap și, în 16 dintre camere, ieșire la acele balcoane atât de fotografiate și care au găzduit atâtea petreceri studențești. Un punct despre ele: înălțimea balustradei este aceeași ca în 1925, este foarte joasă, așa că mare atenție.

Dușul și toaleta se află pe hol și sunt împărțite cu restul clienților, toți încântați să care valizele pe scări și în dezacord cu data nașterii indicată pe buletin. Desigur, nu există mic dejun inclus, cu excepția cazului în care s-a cumpărat ceva de la supermarket în după-amiaza precedentă. Nu există spa, nu există meniu de perne, nu există televizor, nu există kit de vanitate. Nu se poate cere mai mult. Unul ar rămâne în acest studio 10 ani știind că ar fi cei mai buni din viața sa. Și este că această parte a clădirii, pe care elevii o numeau Prellerhaus, a făcut senzație în 1926 pentru că, pentru prima dată, nu numai că puteau lucra, ci și locui în școală, într-o reședință special concepută și integrată pentru ei, ceea ce le-a permis să experimenteze o viață modernă, mixtă și comunitară, cu șapte studiouri și o bucătărie pe etaj conectate printr-un coridor. Poate exista ceva mai bun la 20 de ani?

De la prima oră se poate coborî la cafeneaua bistrou Bauhaus și se poate lua micul dejun. Pentru a întinde acel arc între ieri și mâine, Barbara Steiner își amintește de femeile artiste care au trecut pe aici și al căror prestigiu nu este în concordanță cu importanța operei lor: Lucia Moholy, Julia Feininger, Otti Berger, Léna Meyer Bergner sau Gertrud Arndt, pe care le evocă cu ușurință în timpul vizitelor ghidate care arată atelierele, auditoriul, cantina, „podul” care conectează clădirea studenților și cea administrativă. Simetria, schema cromatică dezvoltată de Hinnerk Scheper în atelierul său de pictură murală (albastru, roșu și galben erau culorile Bauhaus, împreună cu gri și alb), proporțiile, dispunerea spațiului (săli expoziționale, magazin, birouri) copleșesc prin precizia și concepția lor umanistă.

Printre turbulențele istoriei pe care le-a rezistat această clădire se numără și relele arte ale naziștilor, care au smuls faimoasele litere cu tipografia lui Herbert Bayer pentru a-și plasa vulturul imperial și a implanta o școală pentru a „învăța” femeile să gătească și să coasă, așa cum s-a întâmplat în Spania cu Secția Feminină. Istoria își amintește de unii pentru ceea ce au distrus, iar arta își amintește de oameni pentru ceea ce au creat. Începând cu 1976 au urmat remodelări și în prezent este prezentată impecabil și fidel așa cum a fost concepută.

Alte opriri. Dincolo de a dormi la școală, orice moment este bun pentru a vizita Bauhaus Museum Dessau, inaugurat în septembrie 2019 și realizat de studioul catalan Addenda Architects, casele pioniere Törten de Hannes Meyer și minunatul restaurant Kornhaus, de arhitectul Carl Fieger. Deși nimic nu se compară cu Casele Maeștrilor proiectate de Gropius în mijlocul pădurii, în care, printre alții, au locuit Gropius însuși, Moholy-Nagy, Kandinsky și Paul Klee. Vizita acestei colonii de artiști este foarte recomandată pentru a înțelege generozitatea arhitectului în ceea ce privește concepția locuinței și că arta ar trebui să intre în case. Klee a pictat aici 2.000 de tablouri, iar Kandinski, printre numeroasele vizite ale lui Marcel Duchamp, Kurt Schwitters sau Peggy Guggenheim, a ajuns la 850.

Dacă sosirea la Dessau a fost plină de emoție, plecarea este o dramă. Deși Bauhaus ne-a învățat să fugim de idealizare și să unim arta, industria și artizanatul, după ce închidem ușa camerei, nu ne rămâne decât să sunăm acasă și să spunem: „Mamă, vreau să fiu artist”.