Văzând mulțimile care se adună în aceste zile în Piața San Pietro din Roma

Văzând mulțimile care se adună în aceste zile în Piața San Pietro din Roma, îmi amintesc de o dată când un prieten și cu mine ne-am trezit singuri acolo la ore târzii în noapte. Era septembrie 1978, în plini ani de plumb ai terorismului, la doar câteva luni după ce Brigăzile Roșii l-au asasinat pe Aldo Moro, eliminând astfel posibilitatea revoluționară a ceea ce atunci se numea compromisul istoric, un acord de guvernare între Democrația Creștină și Partidul Comunist al lui Enrico Berlinguer, pe care mulți îl admiram cu vehemență în Spania. În noaptea pustie a Romei, mașinile carabinierilor treceau ca niște rafale, cu luminile albastre rotitoare și fluierul lung al sirenelor. Prietenul meu și cu mine, rucsaciari moderni supuși unei indigențe de pelerini antici, ne cazam și mâncam gratuit într-o mănăstire de călugărițe muncitoare, Le Piccole Sorelle di Gesù, în zona periferică de atunci Tre Fontane, care se numește așa în memoria celor trei salturi pe care le-a făcut capul Sfântului Paul după ce a fost decapitat, din fiecare dintre ele izvorând, cu un mare simț practic, o fântână.

Cineva dintr-o mișcare de creștini de bază, cum se spunea pe atunci, îmi dăduse în Granada o hârtie cu adresa mănăstirii și cu numele unei călugărițe catalane care, printre diversele locuri de muncă pe care le exercita urmând vocația proletară a ordinului său, era ocazional și jongler într-un circ. Am bătut la ușa mănăstirii și surorile ne-au primit fără nicio întrebare și fără să ne perceapă nimic. După multe zile de hoinăreală cu autostopul pe drumurile italiene, ne-am bucurat pentru prima dată de cadoul unui duș și al unei cine calde, și chiar de un pat supraetajat, care a fost o încântare pentru oasele noastre obișnuite să doarmă pe pământ într-un cort.

Călugărițele erau active și cordiale, cu veșmintele lor simple și gesturile energice, călite în cartierele populare ale Romei și în diverse periferii ale lumii. Pe noi, cu reținerile noastre bine întemeiate de tineri în rebeliune împotriva unei biserici punitive și franchiste care ne întunecase viața de la vârsta de șapte ani, ideea de caritate creștină ni se părea suspectă și ipocrită, mai degrabă potrivită pentru bigoți meschini decât pentru oameni implicați în justiție. Dar acele călugărițe o exercitau în cuvintele și faptele lor cu o naturalețe care suspenda orice suspiciune și trezea o gratitudine curată, transformată în admirație când le ascultam povestind unele dintre aventurile lor prin lume.

Singura limitare serioasă a acelei ospitalități era că mănăstirea își închidea ușile fără apel la ora nouă seara. Ne grăbeam să savurăm vitalitatea dezordonată și aproape sălbatică a Romei în serile prelungite de septembrie, cu mâinile în buzunarele aproape goale și toate simțurile foarte deschise, iar în momentul în care noaptea sosea ca o promisiune, trebuia să luăm metroul pentru a ne respecta interdicția și a nu rămâne pe stradă. În noaptea ultimei noastre zile complete în Roma, am decis să o savurăm până la capăt, cinând o felie de pizza într-un chioșc stradal, seduși și îmbătați de acel amestec de monumentalitate și freamăt local al străzilor din centru, de circul neîncetat al personajelor extravagante care mișunau prin Piazza Navona, și mai atrăgătoare pentru ochii noștri de provinciali spanioli: muzicienii, actorii stradali, hoții, cerșetorii, hippie-ii târzii, predicatorii politici cu bărbile lor stufoase și tarabele lor cu megafoane și steaguri roșii cu seceri și ciocane sau steaguri roș-negre ale anarhiștilor.

Dar s-a dovedit că noaptea romană se termina mult mai devreme decât credeam și că din Tibru urca de la întuneric un frig umed care străpungea țesătura tricourilor și a blugilor noștri. În piețele fără nimeni, apa vuia revărsându-se în cascade pe marmura fântânilor baroce. Erau porțiuni de întuneric alarmant, iar sirenele străbăteau tăcerea unui oraș care se închidea în fața noastră într-o ostilitate de mausoleu. Așa ne-am trezit în Piața San Pietro, mai singuri ca niciodată, între cele două fântâni care varsă apa de la cea mai mare înălțime, în fața obeliscului uriaș și a fațadei și mai uriașe, umbrite la acea oră, cu o monumentalitate insolentă de platoșă de marmură, un brutalism ca de sediu bancar într-o capitală imperială. În înălțimile tibetane ale palatelor pontificale se vedea o mică fereastră luminată și ne imaginam că ar putea fi cea a papei nedormit de vreo enigmă teologică.

În acea dimineață ne plimbasem prin spațiile sale interioare frigide, în care sugestia insolentă a puterii se manifesta la fel de bine în dimensiunile a tot ce era acolo, ca și în gesturile de extaz sau fulgerare ale statuilor de papi și de sfinți care te dominau de sus. Statuia de bronz a lui Pius al XII-lea era un Nosferatu cu degete ascuțite și ochelari mici rotunzi de inchizitor. Singurul indiciu de dulceață evanghelică era Pieta lui Michelangelo. O puteai privi de atât de aproape încât aproape o atingi. Marmura avea o albeață translucidă în lumina cenușie. Era durerea crudă și totodată stăpânită a mamei care ținea cadavrul fiului ei mort, executat de o putere barbară, coborât de curând din ororile crucificării, pedeapsă infamă a criminalilor. Acel braț atârnat al lui Hristos l-a repetat exact Caravaggio în Coborârea sa de pe cruce. Câteva luni mai târziu, un nebun a atacat Pieta cu un ciocan, iar când au expus-o din nou după ce a fost restaurată, nu a mai fost posibil să o privești de atât de aproape, deoarece au protejat-o cu un ecran de sticlă blindată.

Imediat ce s-a făcut ziuă, prietenul meu și cu mine, înghețați, flămânzi, morți de somn, am bătut la ușa mănăstirii, poate cu un aer de păcătoși mai puțin pocăiți decât dezamăgiți că nu au de ce să se pocăiască. Călugărițele ne-au dat de mâncare la micul dejun și ne-au lăsat să dormim câteva ore înainte de a ne întoarce din nou pe drum, cu alimentele pe care ni le-au dăruit pentru drum. Nici măcar pentru a fi hippie-i rătăcitori nu aveam suficienți bani, la fel cum nu aveam nici suficientă credință pentru a fi pelerini.

În tarabele cu fructe de pe marginea drumurilor cumpăram cu câteva lire ciorchini de struguri și felii delicioase de pepene verde care ne potoleau setea în diminețile calde. Italieni amabili ne luau în mașinile lor și ne purtau conversații în acea limbă care ne entuziasma chiar și atunci când ne vorbeau atât de repede încât nu o mai înțelegeam. Uneori ne invitau să bem ceva la vreo oprire. Pe noi, preoții din copilăria noastră ne-au lipsit de credința catolică cu palme și penitențe și încă nu eram suficient de perspicace pentru a ne da seama că bunătatea pe care o primeam în timpul călătoriei noastre, în mănăstirea Piccole Sorelle sau pe drumurile secundare din Italia, provenea dintr-un izvor nu neapărat creștin, dar alimentat de același impuls de compasiune și fraternitate care îmbibă paginile cele mai luminoase ale evangheliilor, și, de asemenea, arta inspirată de ele: scenele patimilor lui Hristos ale lui Caravaggio, cu apostolii săi cu fețe arse de soare de țărani sau pescari, sau cele două patimi ale lui Bach, cea a Sfântului Matei și cea a Sfântului Ioan, pe care încerc să le ascult, chiar dacă nu este Săptămâna Mare, cu o emoție care nu este doar cea a frumuseții sale radiante.

Întorși din călătoria noastră, deja restabiliți după greutăți de îngrijirile culinare și igienice ale mamelor noastre, prietenul meu și cu mine am aflat că Papa Ioan Paul I tocmai murise. Circulau zvonuri că moartea sa fusese facilitată într-un fel. Și atunci ne-am amintit de acea lumină minimă aprinsă în mijlocul nopții la Vatican.