Ne întâlnim la prânz într-unul dintre acele baruri cochete din cartierul Malasaña din Madrid (în care a locuit mulţi ani, dar pe care nu-l mai frecventează atât de des), fără să ne dăm seama că, la acea oră, ar fi aglomerat şi ar fi imposibil să purtăm o conversaţie discretă. Aşa că plecăm şi, căutând un loc mai liniştit, dăm peste un alt local, imens şi aproape gol, care, îmi explică el, era înainte un centru de agrement pentru persoane în vârstă şi acum găzduieşte un restaurant din acelea organice şi sustenabile, unde nu există băuturi răcoritoare de tip cola, dar există sucuri la dozator, presupus naturale. Pură istorie recentă, convenim amândoi.

De aproape, Pablo Rivero, fiul cel mare al lui Antonio şi Mercedes din serialul Cuéntame cómo pasó, se dovedeşte a fi un tip extrem de amabil şi precaut care, la fel ca personajul său, care era jurnalist, şi el însuşi, licenţiat în Comunicare Audiovizuală, este la curent cu tot ce se întâmplă.

Scrieţi o carte pe an, lansaţi un film şi sunteţi în turneu cu o piesă de teatru. Vă ajunge timpul?

Îmi ajunge. Mă simt foarte privilegiat că pot face asta: apreciez şi mă bucur. Am avut un punct de cotitură când am devenit tată, acum şapte ani: înainte eram foarte nocturn şi nu profitam de dimineţi. Am petrecut ani dormind cinci ore. Acum mă trezesc foarte devreme şi scriu. Cum am renunţat şi la exerciţii fizice, acum am timp pentru toate: chiar şi pentru a petrece timp liber cu familia mea.

Spuneţi că aţi renunţat la exerciţii fizice ca şi cum aţi renunţa la un viciu.

Ei bine, acum le reiau, pentru că cred că extremele nu sunt bune. Dar, da. Am avut o perioadă în care făceam foarte mult sport, am devenit foarte puternic şi am intrat în acea dinamică în care nu-ţi place niciodată cum araţi. Acum înot mult, dar nu ca ceva asociat cu imaginea, ci pentru a fi sănătos şi energic.

Aţi căzut în vigorexie?

Ei bine, un pic da. Am avut o etapă în care, în plus, mi se cerea asta la filmări. În diferite proiecte a trebuit să slăbesc, să mă îngraş, mi-am schimbat greutatea în scurt timp şi am intrat puţin în acea obsesie a perfecţiunii fizice. Şi nouă, băieţilor, ni se scriu secvenţe ieşind de la duş şi suntem evaluaţi şi punctaţi, uneori fără ca personajul să necesite asta. În ultimii ani din Cuéntame jucam rolul unui tată: cu burtica lui şi aşa mai departe, pe care atunci o aveam, dar, făcând şi alte lucruri, a trebuit să mă pun la punct.

Niciun actor bărbat nu mi-a mai spus asta până acum.

Ei bine, atunci mint, sau tac. Acum nu mai simt acea presiune pentru că am altă vârstă [45 de ani], dar, în anumite etape, concurezi pentru o serie de personaje şi roluri în care eşti privit cu lupa. Uită-te la cum este ficţiunea pe platforme şi uită-te cum sunt actorii protagonişti. E adevărat că nu toţi sunt frumoşii stereotipici, dar uită-te ce corpuri au. Dacă actorul este bun şi, în plus, arată foarte bine, vinde mai mult, şi în final totul este imagine. Teribil este că de multe ori totul este sex, chiar dacă vrem să ne prefacem contrariul. Până la urmă, producătorii trebuie să se îndrăgostească pentru a te alege şi, nu în toate proiectele, dar există ceva implicit că, dacă araţi bine, ai mai multe şanse.

Actor veteran şi scriitor cu vânzări respectabile. Cum se realizează asta?

Ei bine, am norocul că cele două meserii ale mele, actoria şi scrisul, sunt cele două vise ale mele din copilărie. Jocurile mele erau să inventez poveşti, să le interpretez şi să le dezvolt. Ca scriitor, am o mie de poveşti în rezervă şi nu vreau să mor fără să le spun.

Acolo se află pulsul narator al jurnalistului care aţi vrut să fiţi?

Ceea ce este amuzant este că am început Jurnalismul şi apoi m-am dus la Comunicare Audiovizuală pentru că voiam să fug de realitate. Urâm telegramele, ştirile, politica, războaiele. Şi, în plus, nu-mi plăcea să fiu în faţa camerei dacă nu era cu un personaj. Aşa că am fugit mâncând pământul, dar mama mi-a spus să rezist, că totul serveşte; şi, în final, asta m-a ajutat să ştiu ce vreau să povestesc, cum, pentru ce, pentru cine. Tehnicile jurnalistice îmi servesc în ambele meserii. Ca actor, nu am nicio problemă să fiu disciplinat şi să fiu folosit de regizori pentru ceea ce vor să povestească. Dar, cu cărţile, sunt stăpânul a ceea ce povestesc. Şi mă bucur enorm de asta.

Cărţile dumneavoastră sunt despre teroare realistă. În «El rebaño» vorbiţi despre o crimă într-o şcoală. Nu inventaţi nimic?

Realitatea este mult mai terifiantă decât poveştile cu spirite sau ficţiunile gore. În mod normal, când au loc cele mai macabre fapte, vinovatul se află în apropiere. Cel mai terifiant este că lupul poate fi în turmă, camuflat şi convieţuind cu oile. Lupul poţi fi tu însuţi, sau copilul tău, şi tu sau copilul tău să nu ştiţi asta. Asta mi se pare foarte neliniştitor. Mă fascinează faptul că, atunci când are loc o crimă, nimeni nu ştia nimic. Bineînţeles că se ştia, sau nu, şi asta este ceea ce încerc să descifrez în romanele mele.

Infernul este în case?

Desigur; altfel nu s-ar întâmpla anumite lucruri. Odată, documentându-mă pentru o carte, un prieten mi-a comentat că iubitul său, care lucra într-un centru de reeducare pentru minori, i-a povestit cazul unui băiat de 14 ani care era internat pentru că şi-a violat sora şi că, atunci când avea vizite faţă în faţă, propriii părinţi i-o aduceau pe soră. Acesta este infernul.

Cartea dumneavoastră apare la scurt timp după crima minorilor din Badajoz care şi-au ucis îngrijitoarea şi în acelaşi timp cu succesul serialului «Adolescencia» despre un minor asasin. Coincidenţă sau muncă?

Ei bine, scriu cartea de un an. Dar, da, presupun că îmi atrag atenţia lucruri pe care le observ în jur, care sunt în aer, sau care mi se întâmplă şi nu-mi pot ieşi din cap. În acest caz, a fost un episod personal în chat-ul părinţilor de la şcoală care m-a făcut să mă gândesc că, poate, ne supraprotejăm prea mult copiii.

Fiul dumneavoastră are şapte ani. Ce tip de tată sunteţi: elicopter, dronă, hibrid?

Încerc să fiu un tată foarte prezent, sunt mega-dur cu ecranele şi reţelele: zero mobile, zero iPad-uri, tot ce se poate face cu mâna, face, va avea timp pentru restul. Dar nici fiul meu, nici eu nu trăim izolaţi şi, desigur, putem avea contradicţii. În cărţi îmi place să mă pun, şi să pun cititorul, în faţa oglinzii. Deşi este un roman poliţist şi duc lucrurile la extrem, recreez situaţii în care şi eu mă pot regăsi, ceea ce se întâmplă este că recunoaşterea este grea. Nu dau lecţii nimănui, nici nu dictez sentinţe, dar ştiu de unii părinţi prieteni cărora nu le-a picat bine să citească anumite lucruri.

Între părinţii dumneavoastră din «Cuéntame cómo pasó» şi părinţii de acum există o prăpastie sau un abis?

Există un concept care mă îngrozeşte şi anume că, în epoca Cuéntame, părinţii se îngrijorau la ce oră ajungi acasă pentru că nu ştiau ce faci şi cu cine te întâlneşti afară. Acum, problema este că duşmanul este în casă, pentru că copilul tău poate fi în camera lui şi poate discuta pe chat cu un pedofil, sau poate fi hărţuit (bullying), sau poate hărţui el însuşi pe alţii.

Dar, cei răi nu erau întotdeauna copiii altora?

Şi asta tratez în carte. Ca societate, rareori ne punem în această situaţie. Nu suntem empatici: sentenţiem şi judecăm. Dar există şi părinţi abuzatori şi părinţi ai copiilor vinovaţi. Mă interesa să vorbesc despre bullying-ul adulţilor: cel pe care părinţii îl putem face profesorilor, între noi, sau copiilor altora când îi ating un fir de păr pe ai noştri. Părinţii fac şi ei bullying pentru a-şi apăra copiii.

Uneori pare că noii părinţi se cred Adam sau Eva. Este şi cazul dumneavoastră?

Cred că este ceva dificil şi inevitabil. În carte vorbesc despre o bunică a cărei fiică îi spune că este copleşită de creşterea şi educaţia unicei sale fiice, iar ea îi răspunde că a crescut trei şi nu s-a descurcat atât de rău. Cred că părinţii de acum putem fi supraprotectori, şi pentru că suntem supra-informaţi: reţelele, educatorii infantili, psihologii. Acest exces poate avea legătură cu acea supra-informare de a dori să facem lucrurile atât de bine încât în final încercăm să fim părinţii care ni s-a impus să fim: tot opusul a ceea ce am trăit noi, încercând să trăim într-o utopie. Şi, omule, niciodată nu strică să fim atenţi, pentru că, din fericire, lucrurile se schimbă şi există teme recurente, cum ar fi sănătatea mintală sau fizicul, să le luăm această presiune tinerilor, dar pericolul de a exagera este să creăm tirani de cinci ani.

În 2020 aţi publicat o fotografie vizualizând modelul dumneavoastră de familie: un cuplu de bărbaţi cu un copil. Aţi suferit bullying din această cauză?

Ştii ce se întâmplă? Urăsc să vorbesc despre acest subiect. Nu am avut şi nici nu am ieşit vreodată dintr-un dulap pentru că întotdeauna mi-am trăit viaţa cu toată onestitatea şi naturaleţea, şi nu vorbesc despre asta, la fel cum nu vorbesc despre părinţii mei, sau despre unchii mei, sau despre câinii mei, sau despre prietenii mei. Nu trebuie să mă justific în faţa nimănui. Fac lucrurile cât pot de bine şi nu am făcut nimic ilegal. Dar da, referitor la ce întrebi: o colegă de muncă a încetat să-mi mai vorbească, înţeleg că fiecare are opinia sa.

Am vorbit mult despre scris, dar vă este dor de actorie?

Adevărul este că da. Dar am învăţat să fiu corect cu mine însumi. Mereu ne plângem. Au fost perioade în care am crezut că nu sunt în locul potrivit şi că eram foarte inactiv, dar am fost norocos, am economisit şi, în plus, am o altă profesie, pentru că literatura este şi meseria mea. Şi faptul că cineva alege cartea mea mi se pare în continuare un miracol.

POVESTITOR

Aşa îi place să se autodefinească lui Pablo Rivero (Madrid, 44 de ani), unind cele două "profesii" ale sale: cea de actor şi cea de scriitor. Rivero, popularul Toni Alcántara din serialul Cuéntame cómo pasó, a debutat în 2017 ca autor de romane poliţiste cu No volveré a tener miedo, o operă ambientată în anii nouăzeci în care, încă de atunci, aborda teme care îl obsedează. Acum, pe lângă filmul său La huella del mal şi continuarea turneului piesei de teatru Cortázar en juego, prezintă El rebaño, a şaptea dintre operele sale. Are un contract editorial pentru a scrie cel puţin încă două. Poveşti are destule, afirmă.