Astăzi aduc veşti bune pentru studenţii care aşteaptă să susţină examenele: nu vor mai trebui să descifreze sintaxa complexă a acestor rubrici. Aşa cum se întâmplă mereu, un caricaturist celebru a nimerit ţinta zilele trecute cu excelenta sa vignetă despre ziare şi propoziţiile subordonate. În orice caz, astăzi îmi iau rămas bun de la această întâlnire de joi fără ca despărţirea să capete tente dramatice: intenţionează doar să fie un gest curtenitor şi sincer recunoscător faţă de cei care m-aţi citit în tot acest timp.

Cred că politeţea, amabilitatea şi ascultarea rămân fundamentale în convieţuirea umană. Sunt, de asemenea, foarte recunoscătoare publicaţiei care mi-a acordat un spaţiu din care să pot gândi cu asiduitate. Aceste rubrici m-au făcut vizibilă şi mi-au oferit oportunităţi de conversaţie. De fapt, ştiu că voi pierde lucruri materiale şi imateriale, şi renunţarea la acest privilegiu mă costă mult. Nu este uşor să te retragi dintr-un loc din care poţi exercita influenţă atunci când influenţa şi monetizarea influenţei sunt obiectivul unei majorităţi sociale. Dar, pe de altă parte, simt că am ajuns la sfârşitul unui ciclu. În aceşti aproape opt ani de «Analfabecedaria» promit că am gândit fiecare cuvânt pe care l-am scris dintr-un angajament simultan faţă de viaţă şi literatură. De aici, am vorbit despre violenţă, gen, clasă, limbaj, sinergie, empatie, corp. Am fost steluţe, oxigenate, lesboteroriste, spaniolissime, feminaziste, selenitare, spam-tate, dureroase, vorace, tralarite, patologice şi uzurpatoare. Am apărat spaţiul public şi am susţinut că cuvintele sunt bogăţia noastră.

Cu toate acestea, nici pulsul, nici reflexele mele nu au fost niciodată jurnalistice. Pentru mine, formularea unei opinii, responsabile şi respectuoase, chiar şi în termenul dilatat de 15 zile, presupune aproape un scurtcircuit. Alţi editorialişti ai acestei publicaţii ştiu să lucreze la mai multe viteze, dar eu mi-am dat seama de limitarea mea prin practică. Când am acceptat această provocare, poate eram foarte naivă şi aveam prea multă încredere în rezistenţa mea. Dar faptul este că îmi lipseşte energia, entuziasmul, rapiditatea şi curajul indispensabile pentru a îndeplini această sarcină. Eu am nevoie de două ore pentru a mă gândi dacă scriu «verde» sau «verzui» şi, acum că evenimentele se aglomerează cu o viteză de neguvernat pentru capacitatea mea de procesare, mă retrag puţin pentru a evalua dacă am ceva de spus şi ce am de spus. Să reajustez gradarea lentilelor mele. Să acumulez gândire ca rezervă pentru anii următori. Să citesc lent. Să gândesc lent. Să scriu mai puţin şi tot lent. Profund. Din acea calitate a scrierii literare care construieşte cunoaştere prin stranietatea limbajului şi chestionarea locului comun. Sper să pot, pentru că ambiţia nu este mică. Nu este o retragere din lume, ci căutarea unei interlocuţiuni diferite. Vreau să scriu poeme. Ficţiuni. Memorii. Să lucrez din sălile de clasă, să conversez în cluburi de lectură, biblioteci şi asociaţii de cartier. În spaţii mai mici şi corporale. Politice într-un alt mod.

Voi fi o scriitoare fără rubrică. Ca aproape toate. Eliberez un teritoriu pe care poate altele îl pot cultiva cu mai multă pricepere jurnalistică. Am nevoie de o pauză într-un punct al vieţii în care trebuie să gândesc mai mult fiecare mişcare şi trăiesc episoade melancolice care se potrivesc prost cu opinia, deoarece se pot transforma într-o acrimonie sumbră pe care, din consideraţie, am decis să o evit respectabilului public — şi respectabilei, de asemenea—. Şi, deşi literalitatea este flagelul civilizaţiei digitale, ceea ce scriu despre «a gândi mai mult fiecare mişcare» o scriu din literalitatea absolută: ar trebui să mă vedeţi traversând un control aeroportuar cu pantofii în mână, geanta, trolerul, lichidele la vedere…