Artistul columbian Pedro Gómez-Egaña, ale cărui lucrări au fost expuse în întreaga lume, vorbește deschis despre viața, munca și capacitatea sa de adaptare. În prezent, are loc prima sa expoziție personală în SUA.

Pedro Gómez-Egaña (Bogotá, 1976), crescut în Columbia, ar fi putut deveni un violonist de succes, dar viața sa s-a schimbat radical. Astăzi, el este un renumit artist conceptual, ale cărui instalații filosofice, care abordează teme precum timpul, cotidianul și atenția, au făcut înconjurul lumii. Lucrările sale au fost prezentate în locații prestigioase precum Performa 13 din New York (2013), cea de-a 15-a Bienală de la Istanbul (2017) și cea de-a 16-a Bienală de la Lyon (2022).

În prezent, la MIT List Visual Art Center din Cambridge, Massachusetts, are loc prima expoziție personală a lui Gómez-Egaña în SUA, care va dura până la 25 iulie. Artistul consideră că una dintre cheile succesului său este capacitatea de adaptare, inerentă columbienilor din generația sa.

– V-ați născut în Columbia, dar locuiți în Oslo. Cum a avut loc o schimbare atât de drastică?

– Am plecat din Columbia la vârsta de 17 ani cu o bursă pentru a studia la un conservator din SUA. Dar la 21 de ani am suferit o leziune care m-a obligat să renunț la cariera de violonist, pentru care mă pregătisem de la vârsta de șase ani. Identitatea mea s-a schimbat și ea. Am intrat la Goldsmith College din Londra, unde am studiat compoziție și am interacționat cu artiști și dansatori, ceea ce m-a condus la practica actuală și la rezidența geografică în Europa. Apoi, mi s-a recomandat să-mi continui studiile postuniversitare în Norvegia, unde învățământul era gratuit și se acordau burse. Am obținut un doctorat în arte vizuale, iar apoi mi s-a oferit un post de profesor, mai întâi la Bergen și apoi la Oslo, unde rămân.

– Cum s-a schimbat identitatea dumneavoastră după atâția ani în Europa?

– Nu am o identitate legată de un anumit teritoriu, mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții în afara Columbiei. Când mă întorc, simt că toate moleculele mele recunosc aerul, locul și muzica și că mă întorc acolo unde aparțin, dar din punct de vedere cultural și în ceea ce privește codurile, nu navighez foarte bine în țară. Mi se pare că în Columbia există un naționalism toxic cu care nu mă identific, deși această fricțiune mi se pare interesantă și stimulatoare. Sunt columbian din anii '80 și '90: pentru oamenii din generația mea, adaptarea este cea mai bună abilitate a noastră, modalitatea de a fi bine în orice.

– Vă simțiți un străin peste tot?

– Da, dar îmi place, pentru că mă menține într-o stare de curiozitate, ceea ce mi se pare interesant din punct de vedere intelectual și poetic. Există o energie vitală în a fi mereu într-un proces de adaptare.

– Și, totuși, în 2018, ați primit Premiul Mesoamérica pentru impactul dumneavoastră asupra artei columbiene.

– A fost o mare surpriză, deoarece nu am căutat niciodată să expun artă tradițională columbiană și am devenit artist după ce am plecat din țară. A fost o recunoaștere foarte emoționantă. În plus, prima retrospectivă a carierei mele va avea loc, de asemenea, în țara mea natală. Sunt în al nouălea cer de bucurie la invitația Muzeului de Artă Contemporană din Medellín de a expune acolo anul viitor, deoarece este și instituția mea culturală preferată din Columbia.

– Vorbiți-ne despre The Great Learning, prima dumneavoastră expoziție personală în SUA.

– Este punctul culminant al a 10 ani de conversații cu curatorul Natalie Bell, care a urmărit de mult timp munca mea. Am intitulat expoziția The Great Learning (Marea Învățătură) după o lucrare experimentală a compozitorului britanic Cornelius Cardew, în care muzicienii încep cu tonuri disparate până când ajung la alienare. În expoziția mea, piesele trebuie, de asemenea, să se echilibreze pentru a genera o mișcare unitară. Este un gest coreografic, un curs de timp, un dans cu gravitația și materialitatea. În interiorul abstracției sale, are o încărcătură emoțională, are afecțiune. În același timp, există sunete care însoțesc procesul. De exemplu, ceea ce eu numesc Cordillera, înregistrări în diferite locuri (una dintre ele este camera părinților mei din Columbia). Această muzicalitate este o modalitate de a onora trecutul meu ca compozitor.

– Care este premisa operei centrale?

– Piesa centrală este o structură verticală, falică, monumentală, patriarhală, din cupru, care începe să cadă și, făcând acest lucru, arată o latură patetică și vulnerabilă. Este un gest liric, un exercițiu extrem de simplu și complex în același timp.

– Acestea sunt instalații cu o încărcătură politică mare.

– Da, pentru că aprofundez în economia atenției: cât de important este să creăm spații pentru a acorda atenție anumitor conținuturi și imagini într-o lume atât de accelerată, în care calitatea atenției este în continuă scădere din cauza vitezei și superficialității comunicării. Acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de practici culturale care să invite alte modalități de a vedea lumea. Este o responsabilitate politică modul în care privim, la ce acordăm atenție și cu ce calitate.

– În ce măsură munca dumneavoastră este angajată în actuala situație sociopolitică din lume?

– Foarte mult și în multe feluri. Încerc să mă asigur că producția lucrărilor mele este durabilă, să stabilesc relații personale cu oamenii locali care vor fi implicați în procesele de instalare. Dar și să creez spații pentru alți artiști cu mai puține oportunități sau resurse. De exemplu, expoziția mea de la MIT a fost reprogramată pentru ca alți câțiva artiști să-și poată expune lucrările. Exercițiile de gândire sunt cruciale pentru progresul ca specie. Pentru că cunoștințele sunt procesate și reprocesate. Este vorba despre crearea de conexiuni într-o lume care nu exista înainte, despre regândirea lumii cu o abordare creativă a ceea ce există. Acesta este tipul de gândire de care avem nevoie.