De Sfântul Gheorghe, o inițiativă a trecut prea neobservată

De Sfântul Gheorghe, o inițiativă a trecut prea neobservată, presupun că din cauza celor care decid că unele standuri ar trebui să fie situate acolo unde nu le va vedea nimeni, printre lucrările interminabile de pe Rambla și mase amorfe de turiști de croazieră. Este vorba despre campania lansată de Asociația Profesională a Traducătorilor și Interpreților din Catalonia (Aptic) cu sloganul «Pentru o traducere din carne și oase», care nu este greu de asociat cu apărarea profesiei de traducător în fața tsunami-ului care se apropie sub formă de inteligență artificială. Prin intermediul unei ilustrații a unei ființe umane cu organele la vedere și utilizarea de expresii idiomatice legate de corp (limba este «instrumentul de lucru», iar nasul «miroase sensuri duble»), campania avertizează «împotriva spolierii operelor, a precarizării locurilor de muncă, a sărăcirii limbii, a robotizării gândirii și a practicilor opace pentru a îmbogăți câțiva».

Amenințarea IA

De fapt, este dificil să vorbești cu traducători și ca la un moment dat să nu apară amenințarea IA, acum că – spun ei – un grup mare începe să hrănească bestia prin propria sa producție, cu scopul, se presupune, de a crea un instrument suficient de puternic pentru a începe să genereze texte care să facă abstracție de un număr bun de profesioniști. Faptul că programele IA disponibile sunt deja capabile să traducă texte non-literare (pentru a ne înțelege, texte comerciale, juridice, administrative etc.) din și în cele mai importante limbi cu o solvabilitate notabilă a transformat traducerea literară într-un bastion al umanității, dar și în marea provocare a programatorilor și a unei părți a sectorului editorial, cel puțin a celui mai interesat de rezultate decât de literatură.

Dar este, de asemenea, dificil să vorbești cu editori și să nu apară această problemă. Din fericire, în cumpărarea și vânzarea drepturilor încep să apară clauze în care se interzice utilizarea instrumentelor automate de către traducători (dacă cumva clauzele de acest fel s-ar universaliza, s-ar stabili un fel de cordon sanitar care ar proteja toată literatura de IA), în timp ce traducătorii pot cere ca operele lor să nu ajungă, după ce sunt procesate și tocate, să servească drept hrană pentru algoritmi monstruoși. Ideea perversă că IA generează texte noi a servit la diluarea noțiunii de plagiat, deoarece rezultatul artificiului nu este un simplu «copy-paste», ci un text original în care este mult mai dificil să urmărești spolierea talentului altuia.

Poate ar fi bine ca, la fel ca în cazul etichetării alimentelor, să se alerteze și consumatorul de cărți că ceea ce hrănește spiritul a suferit un anumit proces, iar această informație să devină un drept de bază al utilizatorului în accesul la cultură. Cititorul trebuie să poată alege dacă traducerea pe care o are în mâini este produsul inteligenței naturale sau al inteligenței artificiale, înțelegând că nu prima trebuie să se disculpe, ci a doua să poarte vina. Așa cum spunea editorul Jordi Cornudella la ultimul seminar al Asociației Scriitorilor în Limba Catalană (dedicat tocmai efectelor IA), mai degrabă decât să proclame umanitatea operelor, traducerile automate ar trebui să se confeseze spurcate.

Și corectorii trebuie să fie atenți, pentru că este ușor să ne trezim în situația asta. În primul rând, pentru că se presupune că, în cazul în care unii editori aleg să traducă cu bestia, tot va trebui să corecteze textele, situație în care ne vom trezi că revizuim mașini în loc de oameni (și aici tradiția recentă de traducere automată a presei ne joacă feste, pentru că avem deja instalată în imaginar figura corectorului care dă cu mătura prin program); și în al doilea rând, pentru că, prin același antrenament al corectorilor umani care corectează algoritmul, se va ajunge la punctul în care IA se va putea corecta singură, situație în care nu vom mai fi necesari nici traducătorii, nici corectorii. Poate că într-o zi ne vor da o traducere de corectat și nu ne vor spune numele traducătorului sau vom vedea tot felul de erori cu o genealogie extravagantă. Sau vom găsi părtiniri culturale mai degrabă specifice programatorului decât autorului însuși, sau totul ne va suna la fel și vom avea senzația că corectăm o traducere a lui Kafka care rezonează ciudat cu Jane Austen. Cine știe, poate corectorii vor trebui să înceapă să se echipeze cu programe IA care, tocmai, să detecteze IA.